Cătălin a citit mesajul de două ori.
Apoi s-a uitat la suma bonusului.
După aceea la mine.
— Dar mama chiar are dureri.
— Atunci du-o la spital.
— Eu conduc prost când sunt obosit.
— Poți chema un taxi.
Viorica a izbucnit:
— Să mă duc eu cu taxiul la urgență, ca o străină?
M-am ridicat puțin în pat.
— Nu. Cu fiul dumneavoastră.
— El lucrează!
— Și eu.
— Tu ești femeie!
Am zâmbit.
— Durerea dumneavoastră știe asta?
Cătălin a oftat.
— Adriana…
— Nu.
Am vorbit foarte liniștit.
— Dacă este o urgență, nu mai pierdeți timpul certându-vă cu mine. Îmbracă-te și du-o.
Viorica s-a uitat la fiul ei.
— Vezi ce nevastă ai?
Cătălin a rămas câteva secunde nemișcat.
În cele din urmă a coborât din pat.
— Hai, mamă.
— Dar mâine…
— Hai.
Pentru prima dată după venirea ei, Viorica nu mai avea nimic de spus.
Au plecat.
Eu am pus alarma la 5:45.
Apoi am dormit.
La șase și zece dimineața, telefonul meu era plin de mesaje.
Cătălin:
„Suntem încă la urgențe.”
„I-au făcut analize.”
„Medicul spune că probabil e gastrită și balonare severă, nu ceva chirurgical.”
„Poți veni să o iei după prezentare?”
Am răspuns:
„Nu. Sunt la birou până după-amiază. Luați taxi.”
Am lăsat telefonul.
Prezentarea a mers foarte bine.
La 10:30, clientul confirmase proiectul.
Șefa mea mi-a strâns mâna.
— Bravo. Îți aprob bonusul.
Am zâmbit.
În timp ce Viorica încerca să mă transforme în femeia de serviciu a familiei, eu tocmai securizasem unul dintre cele mai importante contracte ale firmei.
La prânz, Cătălin m-a sunat.
— Mama a venit acasă.
— Bine.
— Medicul i-a dat regim.
— Bine.
— Trebuie să mănânce mai ușor.
— Atunci gătește-i.
Pauză.
— Eu?
— Tu ai fost la consultație. Tu știi ce a spus medicul.
— Adriana, nu știu să fac mâncare de regim.
— Internetul știe.
A închis.
În seara aceea am găsit bucătăria într-o stare deplorabilă.
O oală arsă.
Un tocător plin de legume.
Două farfurii în chiuvetă.
Cătălin stătea obosit la masă.
Viorica era pe canapea.
— În sfârșit, a spus ea. Ai putea măcar să strângi bucătăria.
Mi-am scos pantofii.
— Cătălin a gătit?
— Da.
— Atunci Cătălin strânge.
El a ridicat imediat capul.
— Am stat toată noaptea la spital.
— Eu am stat toată ziua la serviciu.
— Dar…
— Nu te grăbi.
Am pus geanta jos.
— Abia a treia zi.
Viorica s-a încruntat.
— Ce vrei să spui?
— Nimic.
Am intrat în cameră.
Primele zile au fost aproape comice.
Viorica descoperea în fiecare dimineață câte o nouă neputință.
Luni o durea spatele.
Marți genunchiul.
Miercuri avea amețeli.
Joi „simțea inima ciudat”.
Vineri nu putea ridica o cratiță.
Dar când suna Nicoleta, devenea brusc plină de energie.
O auzeam povestind o jumătate de oră fără să gâfâie.
O dată am prins-o chiar mutând singură un ghiveci mare de pe balcon.
Când m-a văzut, și-a dus imediat mâna la șale.
— Vai, iar m-a luat spatele.
N-am comentat.
Am lăsat-o să joace.
Problema nu mai era a mea.
Cătălin însă începea să obosească.
Dimineața îi pregătea ceaiul.
Îi încălzea laptele.
Îi cumpăra medicamente.
Seara îi lua fructe.
În weekend o ducea la analize.
După zece zile a spus:
— Mama cere foarte multe.
Eu mi-am continuat micul dejun.
— Serios?
— Parcă nimic nu-i convine.
— Păcat.
— Adriana…
— Ce?
— Ai putea să mă ajuți și tu puțin.
— Te ajut.
A ridicat sprâncenele.
— Cu ce?
— Nu te opresc.
S-a enervat.
— Nu e amuzant.
— Nici săptămâna de după cezariană n-a fost.
A tăcut.
Pentru prima dată am spus-o direct.
— Eu atunci abia puteam merge.
— Știu.
— Mama ta promisese că vine.
— Știu.
— N-a venit.
— Am vorbit despre asta acum treisprezece ani.
— Nu.
Am pus ceașca jos.
— Tu ai vorbit. Eu am supraviețuit.
Nu a mai spus nimic.
Viorica auzise din sufragerie.
Mai târziu a venit după mine.
— Mai ții minte și acum?
— Da.
— După atâția ani?
— Cicatricea este tot aici.
Am arătat spre abdomen.
Fața ei s-a încordat.
— Eu aveam gospodărie.
— Și Nicoleta avea copil.
— Era fiica mea.
Am privit-o.
Exact.
O spusese singură.
— Iar eu ce eram?
Viorica a tăcut.
— Nora.
— Tocmai.
Am plecat.
După două săptămâni, Nicoleta a sunat.
Nu pe mama ei.
Pe mine.
— Adriana, putem vorbi?
— Da.
— Cum este mama?
— Bine.
A ezitat.
— Adică… chiar bine?
— Medicul n-a găsit nimic grav.
A oftat.
— Știam.
Mi-am oprit mâna deasupra tastaturii.
— Ce știai?
— De asta te sun.
Vocea i s-a făcut mai mică.
— Mama nu a plecat de la mine pentru că nepotul a crescut și nu mai avea treabă.
— Atunci?
— Ne-am certat.
N-am spus nimic.
— În ultimii doi ani, a devenit foarte greu să locuim împreună.
— Cum?
Nicoleta a început să enumere.
Mama ei îi controla frigiderul.
Îi critica soțul.
Intra în dormitor fără să bată.
Îi verifica nepotului telefonul.
Îi certa pentru fiecare ban cheltuit.
Îi cerea fiicei să-i dea lunar bani „pentru bătrânețe”, deși nu plătea nimic în casă.
Iar când Nicoleta îi spusese că ar fi timpul să se întoarcă în apartamentul ei, Viorica plânsese două zile.
Apoi sunase la noi.
— Deci nu s-a oferit să plece?
— Nu.
— Ai dat-o afară?
Tăcere.
— I-am spus că trebuie să ne organizăm viața singuri.
Am râs.
— După doisprezece ani.
— Adriana, nu vreau să ne certăm.
— Nu ne certăm.
— Știu că atunci când ai născut…
— Știi?
A tăcut.
— Mama mi-a spus după câțiva ani că n-a vrut să vină pentru că era dezamăgită că ai avut fată.
Mi-am închis ochii.
Nu era o surpriză.
Dar auzită din gura fiicei ei suna și mai urât.
— De ce mă suni acum?
— Pentru că mama mi-a spus că la voi se simte rău și că tu nu o îngrijești.
Am râs.
— Și?
— Și pentru că mi-e teamă că Cătălin o să mă aducă iar la mine.
Acolo era adevărata grijă.
— Nicoleta.
— Da?
— Mama voastră are un apartament.
Pauză.
— Știu.
— Atunci de ce trebuie să locuiască la unul dintre voi?
Nicoleta n-a răspuns.
— Pentru că nimeni nu vrea să pară copilul rău?
Tăcere.
— Exact.
Am închis conversația fără ceartă.
Dar în aceeași seară i-am spus lui Cătălin tot.
La început n-a crezut.
— Nicoleta ți-a spus asta?
— Sun-o.
A sunat.
Au vorbit douăzeci de minute.
Am auzit doar partea lui.
— Cum adică ai trimis-o la noi?
— Dar ai spus că nu mai are ce face.
— De ce nu mi-ai spus că vă certați?
— Nu, nu mi-o trimite înapoi după o lună!
Viorica ieșise din cameră.
Asculta.
Când Cătălin a închis, mama lui a izbucnit:
— Ce mare lucru am făcut la Nicoleta?
— Mamă, mi-ai spus că vrei să vii să ne ajuți.
— Păi nu voiam să vă ajut?
Cătălin s-a uitat prin sufragerie.
Vasele lui de dimineață.
Medicamentele cumpărate de el.
Perna ortopedică comandată de el.
Lista de mâncăruri lipită de frigider de mama lui.
— Cu ce?
Pentru prima dată Viorica n-a avut un răspuns imediat.
— Eu sunt bătrână.
— Ai șaizeci și șapte de ani.
— Și?
— Și medicul spune că poți să te descurci singură.
— Asta v-a băgat ea în cap!
A arătat spre mine.
— De când am venit, nora asta nu mi-a adus nici măcar un pahar cu apă!
Am zâmbit.
— Aveți mâini.
— Vezi?
S-a întors spre fiul ei.
— Vezi cum îmi vorbește?
Cătălin și-a frecat fața.
— Mamă, nu despre asta e vorba.
— Atunci despre ce?
— Despre faptul că tu ai venit aici spunând că ne ajuți, dar de două săptămâni eu fac totul pentru tine.
Viorica a încremenit.
— Sunt mama ta.
— Știu.
— M-am sacrificat pentru voi.
— Pentru mine când?
Întrebarea l-a surprins chiar și pe el.
A urmat o liniște grea.
Viorica a început să plângă.
— Așa îmi răsplătești tu mie?
— Nu te dau afară.
— Exact asta faci!
— Îți spun doar că trebuie să discutăm cum trăim.
A doua zi s-a îmbolnăvit din nou.
De data aceasta „amețeală”.
Cătălin a dus-o la medic.
Analize.
Cardiologie.
Neurologie.
Nimic urgent.
Doctorul i-a recomandat mișcare, dietă, monitorizarea tensiunii și controale periodice.
Viorica s-a întors furioasă.
— Medicii din ziua de azi nu mai știu nimic.
Dar Cătălin începuse să vadă.
La o lună după mutare, el ajungea acasă epuizat.
Mama lui îl aștepta cu o listă.
— Mâine mă duci la piață.
— Lucrez.
— Atunci ia-ți liber.
— Nu pot.
— Pentru mama ta nu poți?
L-am văzut cum închide ochii.
Era aceeași propoziție pe care mi-o spusese mie:
„E mama mea.”
Acum o auzea din partea cealaltă.
Într-o seară a venit în dormitor.
— Adriana.
— Da?
— Ai știut.
— Ce?
— Că o să fie așa.
M-am întors spre el.
— Da.
A râs amar.
— De asta ai acceptat imediat.
— Da.
— Ai vrut să mă pedepsești.
Am clătinat din cap.
— Nu.
— Atunci?
— Am vrut să nu mai fiu eu pedepsită pentru alegerile tale.
A rămas nemișcat.
— Tu ai vrut-o aici.
— Da.
— Eu nu m-am opus.
— Da.
— Doar că n-am promis niciodată că devin îngrijitoarea ei.
A oftat.
— Și acum ce fac?
— Ce ai fi făcut dacă eu nu existam.
— Adică?
— Găsești o soluție.
A început atunci, pentru prima dată, să discute serios cu mama lui.
Avea apartamentul ei în Bacău.
Mic, dar complet funcțional.
Pensia îi acoperea cheltuielile de bază.
Cătălin și Nicoleta puteau contribui suplimentar.
Puteau angaja o femeie pentru curățenie de două ori pe săptămână.
Puteau împărți drumurile la medic.
Viorica a refuzat tot.
— Eu nu locuiesc singură.
— De ce?
— Nu vreau.
— Atunci de ce trebuie să locuiești neapărat cu noi?
— Pentru că ești băiatul meu!
— Și Nicoleta?
— Ea are viața ei.
Am ridicat privirea din carte.
Cătălin a observat și el.
— Și eu?
Viorica a tăcut.
— Eu n-am viața mea?
— Bărbatul trebuie să aibă grijă de mama lui.
— Atunci de ce vrei ca Adriana să te îngrijească?
Niciun răspuns.
Acolo s-a rupt ceva.
Nu între mine și ea.
Asta era rupt de treisprezece ani.
Între ea și propriul fiu.
Pentru că, până atunci, Cătălin crezuse că „să o aducă pe mama” însemna că eu o voi îngriji.
Când responsabilitatea a rămas efectiv la el, iubirea filială a devenit brusc muncă.
O lună și jumătate după sosirea Vioricăi, familia s-a așezat la masă.
Eu.
Cătălin.
Nicoleta.
Soțul ei.
Viorica.
Nu am organizat eu întâlnirea.
Cătălin a făcut-o.
— Trebuie să găsim o soluție pe termen lung.
Viorica a început imediat:
— Vreți să scăpați de mine.
Nicoleta a spus:
— Mamă, nu.
— Ba da!
— Nu putem să te mutăm dintr-o casă în alta de fiecare dată când te cerți cu cineva.
Viorica a lovit masa.
— Eu ți-am crescut copilul doisprezece ani!
Nicoleta a încremenit.
— Știu.
— Și acum mă arunci?
— Nu te arunc.
— Atunci mă iei înapoi?
Tăcere.
Soțul Nicoletei s-a uitat în jos.
Viorica a început să plângă.
Cătălin a spus:
— Mamă, ai propriul apartament.
— Voi mă vreți moartă singură acolo.
Am intervenit pentru prima dată.
— Nu.
Toți s-au uitat la mine.
— Vrem să aveți o viață care nu presupune ca o altă femeie din familie să renunțe la a ei pentru dumneavoastră.
Viorica m-a privit cu ură.
— Tu taci.
— Nu.
Am rămas calmă.
— Pentru că atunci când eu aveam nevoie reală de ajutor, dumneavoastră ați ales să nu veniți.
— Iar începi?
— Nu încep.
Am privit-o.
— Termin.
S-a făcut liniște.
— Eu nu vă datorez recuperarea celor doisprezece ani pe care i-ați dat Nicoletei.
— Sunt mama soțului tău.
— Da.
— Atunci ai obligații.
— Am limite.
Viorica s-a ridicat.
— Dacă aș fi știut ce noră primesc…
Am zâmbit.
— Dacă eu aș fi știut acum treisprezece ani ce soacră primesc, am fi economisit mult timp amândouă.
Cătălin a intervenit.
— Ajunge.
Apoi s-a întors spre mama lui.
— Te întorci în apartamentul tău.
Viorica a devenit albă.
— Ce?
— Eu și Nicoleta plătim împreună o femeie care să vină de trei ori pe săptămână.
— Nu vreau străini.
— Atunci te descurci singură.
— Cătălin!
— Eu te duc la medic când pot.
Apoi spre sora lui.
— Nicoleta face cumpărăturile o dată pe săptămână.
Nicoleta a dat din cap.
— Da.
— Dar niciuna dintre soțiile sau soții noștri nu devine automat îngrijitor.
Am rămas surprinsă.
Viorica se uita la fiul ei de parcă nu-l mai recunoștea.
În cele din urmă s-a întors în apartamentul ei.
Primele două săptămâni ne-a sunat de cinci ori pe zi.
Ba curgea robinetul.
Ba nu putea deschide un borcan.
Ba televizorul nu mergea.
Cătălin alerga.
Apoi a început să distingă între nevoie și pretext.
— Telecomanda are baterii în sertar, mamă.
— Dar nu pot…
— Poți.
— Ești nerecunoscător.
— Vorbim mâine.
În timp, s-a obișnuit.
Femeia angajată pentru ajutor era o doamnă din cartier cu care, ironic, Viorica s-a împrietenit.
Au început să meargă împreună la piață.
Apoi la biserică.
Mai târziu, Viorica s-a înscris într-un grup de pensionari care făcea excursii de o zi.
Într-o duminică ne-a trimis o fotografie de la Sovata.
Cătălin mi-a arătat telefonul.
— Uite-o.
Viorica zâmbea.
Fără spate strâmb.
Fără mână pe burtă.
Fără lighean cu apă caldă.
Am râs.
— Miracol medical.
Cătălin a zâmbit și el.
Apoi a devenit serios.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că atunci când ai născut, am acceptat prea ușor explicația ei.
N-am răspuns imediat.
— Și pentru că atunci când a venit acum, chiar am presupus că tu o să gătești, tu o să te ocupi, tu o să…
— Știu.
— Nu mi-am dat seama.
— Știu și asta.
A privit masa.
— A trebuit să fac eu treaba ca să înțeleg câtă muncă era.
— Exact.
— Ai fost crudă.
Am ridicat sprâncenele.
— Eu?
A râs.
— Puțin.
— Am comandat vreodată ceva ce nu puteai face?
— Nu.
— Ți-am cerut să renunți la serviciu?
— Nu.
— Te-am trezit la unu noaptea și ți-am spus că serviciul meu este mai important?
A oftat.
— Bine, bine.
Am zâmbit.
— Atunci n-am fost crudă.
M-am ridicat.
— Doar n-am mai fost voluntar.
După treisprezece ani, Viorica nu mi-a cerut niciodată scuze pentru săptămâna de după naștere.
Nu mă așteptam.
Unii oameni nu ajung niciodată până acolo.
Dar ceva s-a schimbat.
Când venea la noi, nu mai intra direct în dormitor.
Nu-mi mai lăsa liste cu ce să gătesc.
Dacă voia ceai, îl făcea.
Dacă o durea ceva, își suna fiul.
Iar dacă Cătălin era ocupat, programa medicul și chema un taxi.
Într-o zi, în timp ce pleca, s-a întors spre mine.
— Adriana.
— Da?
A ezitat.
— Atunci… când ai născut… chiar ți-a fost atât de greu?
Am privit-o.
Treisprezece ani pentru întrebarea asta.
— Da.
Și-a coborât ochii.
— N-am știut.
Aș fi putut să-i spun:
„N-ați vrut să știți.”
Dar n-am făcut-o.
Nu pentru ea.
Pentru mine.
— Acum știți.
A plecat.
Nu am devenit mamă și fiică.
Nici nu trebuia.
Doar două femei care, în sfârșit, înțeleseseră unde începe și unde se termină responsabilitatea fiecăreia.
Când soacra mea a venit să „mă ajute”, credea probabil că va schimba o casă în care crescuse nepotul timp de doisprezece ani cu alta în care nora o va servi.
În schimb, a învățat ceva ce familia noastră evitase să spună cu voce tare foarte mult timp:
Să-ți iubești părinții nu înseamnă să transformi soția în îngrijitoarea lor.
Iar o noră nu devine datoare pe viață doar pentru că s-a căsătorit cu fiul cuiva.