— Trebuie să-i verific temperatura, a spus asistenta încet. Poți rămâne lângă el.
Termometrul indica o temperatură scăzută. Nu atât de mică încât să fie în pericol imediat, dar suficient cât să ne îngrijoreze.
L-am învelit pe Liam în mai multe pături și am cerut să-i fie pregătit laptele praf pe care îl foloseam de obicei.
— Ce formulă bea? m-a întrebat asistenta.
I-am spus numele laptelui special recomandat de pediatru.
Atunci și-a coborât privirea spre geanta în care fuseseră aduse scutecele.
— Nu este aceeași cutie.
M-am uitat și eu.
Înăuntru se afla o cutie pe jumătate goală dintr-un lapte praf foarte ieftin, cumpărat de la un magazin caritabil din cartier.
— Nu este laptele lui, am spus imediat.
Din pat, Maya și-a întors încet capul spre noi. Abia reușea să-și țină ochii deschiși.
— Eleanor a spus că celălalt era prea scump, a murmurat. Că e o risipă de bani. Spunea că bebelușii oricum nu simt diferența.
Expresia asistentei s-a schimbat pe loc.
Nu a comentat.
Doar a notat ceva în fișa medicală.
Doctorul a examinat-o pe Maya în spatele perdelei, iar eu am rămas pe hol cu Liam în brațe.
În sfârșit se liniștise.
Respira încet, cu sunete mici de somn, iar fața îi era încă ușor înroșită de frig. O mână îi ieșea de sub pătură și se prinsese instinctiv de cămașa mea.
În timpul zborului spre casă îmi imaginasem de sute de ori momentul în care aveam să-mi întâlnesc fiul.
În mintea mea, Maya mă aștepta în prag, obosită, dar zâmbind.
Îmi imaginasem cum îl voi lua pe Liam în brațe, cum mama va începe să plângă de emoție, iar Chloe va face fotografii.
Crezusem că mă voi întoarce într-o casă caldă, cu mâncare pe masă, râsete și luminile orașului pregătindu-se pentru miezul nopții.
Realitatea fusese cu totul alta.
Prima dată când îmi țineam fiul în brațe, trupul lui era rece pentru că cineva ținuse căldura aproape închisă în apartament.
Un agent de pază a traversat sala de așteptare.
În același timp, de undeva de afară s-au auzit primele artificii.
Prin fereastra îngustă a spitalului se vedeau reflexe roșii și aurii pe clădirile de sticlă de peste râu.
Miezul nopții.
Mi-am coborât capul și i-am sărutat părul fin.
— La mulți ani, fiule, am șoptit. Îmi pare rău că am ajuns atât de târziu.
După aproximativ douăzeci de minute, doctorul a venit spre mine.
S-a prezentat drept Dr. Patel.
Avea vocea calmă, controlată, genul de ton pe care medicii îl folosesc atunci când urmează să spună ceva grav fără să provoace panică.
— Maya are o infecție postoperatorie. Este deshidratată și are o anemie severă. Incizia chirurgicală s-a deschis parțial. O vom interna pentru tratament intravenos cu antibiotice și pentru monitorizare atentă.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Este în pericol?
Doctorul m-a privit câteva secunde înainte să răspundă.
— Ați ajuns înainte ca situația să devină mult mai gravă.
Cuvintele acelea ar fi trebuit să mă liniștească.
Nu au făcut-o.
Pentru că tot ce puteam să mă gândesc era că, dacă mă întorceam cu o zi mai târziu, poate nu aș mai fi avut pe cine să salvez.
Și pentru prima dată în noaptea aceea am înțeles că ceea ce găsisem acasă nu fusese doar neglijență.
Era ceva mult mai grav.