Soția mea a avut un accident de mașină și a ajuns la spital. În salonul de lângă ea era un bătrân pe care nu venea nimeni să-l viziteze. Îi duceam micul dejun în fiecare dimineață.
Înainte să fie externat, mi-a strâns mâna și mi-a șoptit cu o grabă care mi-a înghețat sângele în vene:
„Fugi de ea. Acum.”
N-am înțeles nimic. În momentul acela am crezut că e confuz, că vârsta îi joacă feste.
Dar când am ieșit din spital trei zile mai târziu, fiecare cuvânt al acelui bătrân a început să capete sens, iar ce am descoperit m-a făcut să-mi dau seama că fusesem orb ani întregi.
Mă numesc Valentin, am 48 de ani, și până la acel accident eu credeam că-mi cunosc soția.
Credeam că după 23 de ani împreună nu mai existau secrete între noi. Cât de tare m-am înșelat.
Totul a început într-o marți după-amiază. Tocmai ajunsesem acasă după tura mea de la fabrica de ambalaje, unde lucrez ca șef de schimb.
Era o zi obișnuită, din acelea în care nu te aștepți să se schimbe nimic.
Maria trebuia să ajungă pe la 6 seara. Întotdeauna ieșea târziu de la agenția imobiliară unde lucra.
Dar în acea zi telefonul meu a sunat la 5:30. Număr necunoscut.
— Domnul Valentin Popescu? a întrebat o voce de femeie, calmă și profesionistă.
— Sunăm de la Spitalul Județean. Soția dumneavoastră, Maria, a avut un accident rutier.
— Este stabilă, dar avem nevoie să veniți cât mai repede.
Inima mi-a căzut în stomac. Am luat cheile, portofelul și am ieșit fugind spre mașină.
Pe drum, mintea mea nu se mai oprea din scenarii negre. Accident. Cuvântul ăsta se lovea de gândurile mele ca o minge de cauciuc.
Am condus mai repede decât trebuia, cu mâinile tremurând pe volan.
La Urgențe, o asistentă m-a dus direct la Maria. Era întinsă pe un pat, cu un bandaj pe frunte și mâna stângă imobilizată.
Avea vânătăi pe gât și părea mai degrabă nervoasă decât speriată.
— Valentin, a spus când m-a văzut, cu o voce obosită și iritată.
— Nu e nimic grav.
— Un idiot a trecut pe roșu și m-a lovit din partea șoferului.
— Mașina e praf.
M-am apropiat să-i iau mâna liberă, dar a tras-o ușor, ca și cum ar fi deranjat-o atingerea.
— Ești bine?
— Te doare ceva?
— Mă doare tot, a răspuns privind tavanul.
— Mă țin sub observație pentru că m-am lovit la cap.
— Două-trei zile.
— O pierdere de timp.
M-a surprins că nu părea speriată sau ușurată că sunt acolo. Doar enervată de situație.
Am pus totul pe seama șocului, durerii, oboselii. Când iubești pe cineva, găsești mereu scuze.
Un medic tânăr mi-a explicat că Maria avea o contuzie ușoară, nimic grav, dar o vor ține internată pentru siguranță. I-au repartizat un salon la etajul trei.
Am însoțit-o când au dus-o cu scaunul rulant. Salonul era mic, cu două paturi despărțite de o perdea verde.
În patul de lângă era bătrânul. Nu-l văzusem încă, dar se auzea o tuse slabă de după perdea.
— Perfect, a mormăit Maria.
— Să împart salonul cu un necunoscut.
— Nu se putea mai rău.
— Doar câteva zile, i-am spus încercând s-o liniștesc.
— Vin mâine dimineață.
— Îți aduc ce ai nevoie.
N-a răspuns. A luat telefonul de pe noptieră și a început să citească mesaje, încruntată.
Nici nu s-a uitat la mine când am plecat.
În seara aceea, acasă, m-am simțit ciudat.
Patul era prea mare. Prea gol. Nu mai eram foarte apropiați în ultima vreme, dar lipsa ei se simțea… 
Continuarea poveștii în primul comentariu