M-a apucat de mânecă chiar când intra trenul în gară și m-a întrebat, cu o voce care tremura, dacă ăsta e trenul de Cluj.
Aveam căștile în urechi și gândul numai la ședința la care întârziam deja cu o zi. Am scos o cască și m-am întors. Lângă mine stătea o femeie măruntă, cu basmaua legată strâns sub bărbie și cu două plase de rafie grele, lăsate pe peron ca două pietre. Purta o haină groasă de lână, cu nasturi mari, deși afară era doar septembrie și soarele încă frigea la prânz.
— Ăsta e, i-am spus. De Cluj. Peste câteva minute pleacă.
A răsuflat ușurată și a dus mâna la piept.
— Slavă Domnului. Mă tot uitam la tabelele alea și nu pricepeam nimic. Am 73 de ani, maică, ochii nu mai sunt ce-au fost.
Am ridicat una dintre plase și era grea rău. Prin ziarul în care era învelit ceva răzbătea un miros acru, de brânză de burduf, un miros care mi-a dus mintea, într-o clipă, în cămara bunicii. În cealaltă plasă am zărit un cofraj de ouă și un pachet moale, împăturit în pungă.
— Vă ajut să urcați, am zis. Care e vagonul?
— Nu știu, maică. Zi tu.
Am urcat-o la clasa a doua, am găsit un loc la geam și i-am așezat plasele sus, dar borcanul l-a vrut lângă ea, pe scaun. L-a luat în brațe ca pe un copil.
— Ăsta e de la caprele mele, mi-a spus. Brânză bună, nu ca aia din magazin, făcută din prafuri.
Trenul s-a urnit. M-am așezat în fața ei, deși locul meu era în alt vagon. Nu știu de ce. Poate din cauza felului în care ținea borcanul.
— Mergeți la cineva? am întrebat.
I s-au luminat ochii.
— La Costel. Băiatul meu. Stă la Cluj de 18 ani, la bloc, are un serviciu bun acolo. Îi duc de-ale gurii.
A dus mâna la basma și i-a desfăcut nodul, apoi l-a legat la loc, mai strâns. Am observat că făcea gestul ăsta de câte ori venea vorba de Costel.
— V-așteaptă la gară?
A tăcut o clipă. S-a uitat pe geam, la stâlpii care fugeau.
— Nu i-am spus că vin.
M-am uitat la ea.
— Nu i-ați spus?
— Nu. A făcut un semn cu mâna, ca și cum ar fi alungat o muscă. Vreau să-i văd fața când mă găsește în ușă. Dacă-l sun, zice „lasă, mamă, că vin eu”, și tot amână, și amână. De Paștele de anul trecut a fost ultima oară pe-acasă. Un an și mai bine.
A scos din buzunarul hainei un telefon vechi, cu butoane, și l-a întors spre mine.
— Uite, aici am pozele. Cu el, cu nevastă-sa, cu nepoții. Stai să ți-i arăt.
A apăsat pe un buton, pe altul. Ecranul a rămas negru. L-a scuturat, l-a mai apăsat o dată.
— Vai de mine, s-a descărcat. Iar am uitat să-l pun la încărcat. Îl ține fata vecinei încărcat pentru mine, că eu nu mă pricep.
A rămas cu telefonul mort în palmă, întorcându-l pe-o parte și pe alta, de parcă avea să pornească singur dacă îl privea destul. Apoi l-a pus la loc în buzunar și a strâns iar borcanul la piept.
— Da’ știu eu cum arată nepoții mei și fără poză, a zis, mai mult pentru ea.
Am mers așa vreo două ore. Mi-a povestit despre capre, despre puloverul pe care i-l împletise lui Costel din lână de la oile ei — „că ăla nu gâdilă ca ăstea din magazin” — și l-a scos să mi-l arate, un pulover gros, cenușiu, cu lâna aspră, care mirosea a casă și a fum. Mi-a povestit cum a crescut trei copii, cum doi sunt duși în lume, unul la Torino, și cum a rămas ea singură în casa aia mare, cu caprele și cu ograda.
— Poate n-o să-i pice bine că vin neanunțată, a zis la un moment dat, și degetele i s-au dus iar la nodul basmalei. Dar sunt mama lui. Mama nu are nevoie de invitație.
Mi-a rămas propoziția asta în minte toată ziua.
Când am ajuns la Cluj, am ajutat-o să coboare. I-am făcut semn unui taxi din stație și am pus plasele în portbagaj. Aveam ședința mea, întârziasem, dar n-am putut s-o las acolo, pe peron, cu borcanul în brațe și cu adresa scrisă pe un bilet îndoit de-atâta purtat prin buzunar.
— Vin și eu până vă las cu bine, am zis.
Taxiul ne-a dus la un bloc din cartierul Mărăști. Am urcat cu ea la etajul trei, cu plasele, oprindu-ne pe fiecare palier să-și tragă sufletul. La ușa cu numărul pe care-l ținea pe bilet s-a oprit, și-a netezit haina cu palmele, a mai potrivit o dată nodul basmalei și a sunat.
Am auzit pași apropiindu-se de ușă.
Partea 2continuarea poveștii
„Aici nu stă niciun Costel”
S-a deschis ușa și în prag a apărut o femeie tânără, în halat de casă, cu un copil mic agățat de picior. Nu era nevasta lui Costel. Nu era nimeni pe care Veta să-l fi văzut vreodată.
— Bună ziua, a zis Veta, nesigură. Costel e acasă? Costel, băiatul meu.
Femeia s-a uitat la noi, la plase, la borcanul din brațele bătrânei.
— Aici nu stă niciun Costel, doamnă. Noi stăm de vreo doi ani.
Veta a rămas cu gura întredeschisă. A privit numărul de pe ușă, apoi biletul din palmă, apoi iar ușa.
— Da’ aici e scris… mi-a scris el aici… E treizeci și patru, uite.
— E treizeci și patru, așa e. Dar el nu mai stă aici, doamnă. Noi am cumpărat de la o agenție.
Am văzut cum i se înmoaie umerii. A strâns borcanul mai tare, de parcă i-ar fi fugit și ăla. Mâna liberă i s-a dus, fără să vrea, la nodul basmalei.
S-a deschis o altă ușă pe palier. O femeie de vreo 60 de ani, cu ochelarii pe frunte, s-a uitat la noi.
— Pe cine căutați?
— Pe Costel, a zis Veta, și pentru prima dată vocea i s-a frânt. Băiatul meu. A stat aici.
Femeia a lăsat ochelarii pe nas și s-a apropiat.
— Costel… ăla înalt, cu barbă? A dat din cap. Da, îl știu. Da’ s-a mutat, maică. Anul trecut. A avut… o perioadă mai grea. S-a despărțit de nevastă, s-au împărțit, ea a luat fetița și a plecat, iar el s-a mutat de-aici. Nu mai stă la bloc, stă undeva pe la Grigorescu, într-o garsonieră, așa am auzit.
Veta se uita la ea și eu vedeam cum încearcă să priceapă, cuvânt cu cuvânt, ceva ce nu-i intra în cap. Despărțit. Fetița plecată. Garsonieră.
— Cum s-a despărțit? a zis încet. Mie nu mi-a spus nimic. Venea de Paști, era totul bine, râdea…
— Așa fac ăștia tinerii, doamnă, a oftat vecina. Le e rușine. Stați să văd, că am undeva un număr de la el, mi-l lăsase când s-a mutat, pentru corespondență.
Drumul până la Grigorescu
Vecina a intrat și s-a întors cu un petic de hârtie. Am format eu numărul, de pe telefonul meu, că al Vetei zăcea mort în buzunar. A sunat lung. O dată, de două ori, de trei ori. Nimic. Am mai încercat o dată. Într-un târziu, când eram gata să închid, s-a auzit o voce de bărbat, obosită, prudentă, de om care nu vrea să răspundă la numere necunoscute.
— Alo?
— Bună ziua, sunteți Costel? am zis. Sunt un om de pe tren. E mama dumneavoastră lângă mine.
Am auzit tăcere. Apoi un fel de oftat, ca și cum cineva s-ar fi așezat pe un scaun.
— Mama? Cum… unde e mama?
I-am dat adresa. Am auzit cum se agită, cum caută cheile, cum trântește o ușă. Veta stătea lângă mine și mă privea cum vorbesc despre ea cu fiul ei, și-i tremura bărbia.
Am coborât, am mai luat un taxi și ne-am dus spre Grigorescu. Veta n-a mai zis mult pe drum. Ținea borcanul în poală și se uita pe geam la orașul ăsta mare și străin, în care băiatul ei trăia o viață despre care ea nu știuse nimic.
— De-aia venea tot mai rar, a zis la un moment dat, mai mult pentru ea. Nu că nu voia. Nu voia să-mi spună.
Când am ajuns, Costel era deja jos, în fața blocului. Un bărbat de vreo 44 de ani, înalt, cu barbă, cu un tricou mototolit și cu părul nepieptănat, de om care nu-și mai dăduse de mult seama cum arată. Când a văzut taxiul oprind, a venit repede și a deschis portiera înainte să apuc eu.
— Mamă…
Veta a ieșit greu din mașină, cu borcanul la piept, și s-a oprit în fața lui. S-au uitat unul la altul o clipă, ca doi străini. Apoi ea a ridicat mâna și l-a apucat de barbă, ușor, cum apuci obrazul unui copil.
— Ce-i asta pe tine? Ce ai slăbit așa? De ce nu mi-ai zis, măi băiatule?
Și atunci Costel, bărbatul ăla mare, s-a aplecat și și-a pus fața în basmaua ei, și a început să plângă cum plâng bărbații care n-au mai plâns de ani de zile — pe înfundate, cu umerii tremurând, ținându-se de haina ei de lână.
— Mi-a fost rușine, mamă, a zis printre lacrimi. Mi-a fost rușine să vin acasă și să-ți spun că am dat totul de râpă. Că m-am despărțit, că am pierdut și serviciul o vreme, că fetița e la maică-sa și o văd o dată la două săptămâni. Tu erai așa mândră că băiatul tău a reușit la oraș. Cum să vin să-ți spun că n-a reușit nimic?
Veta l-a lăsat să plângă. Îl mângâia pe cap și se uita undeva, peste umărul lui, la blocul ăla cenușiu, și-i curgeau și ei lacrimile pe ridurile obrazului, dar zâmbea.
— Prostule, a zis. Prostule. Eu am făcut opt ore de tren și am cărat brânza asta ca să-ți văd fața, nu casa. Ce-mi pasă mie de serviciu și de garsonieră? Tu ești sănătos. Restul se drege.
A băgat mâna în plasă și i-a scos puloverul cel gros, cenușiu, cu lâna aspră.
— Poftim. Ți l-am împletit din lâna oilor. Ăla nu gâdilă ca ăstea din magazin. Și ține la frig. Iar la iarnă vii acasă, cu fetița, când o iei. Îi arăt eu caprele.
Ce mi-a rămas
Am urcat cu ei până sus, i-am dus plasele, am pus borcanul pe masa din garsoniera aia mică și curată, în care se vedea că trăia un om singur. Pe frigider era lipită o poză cu o fetiță blondă. Veta s-a dus direct la ea, a atins-o cu degetul.
— Asta e nepoata mea? Vai, ce s-a făcut mare.
Am înțeles că e momentul să plec. Mi-au mulțumit amândoi, Costel mi-a strâns mâna lung, iar Veta m-a apucat iar de mânecă, cum făcuse dimineață pe peron, și mi-a spus vorbe simple, de binecuvântare, cum spun bătrânii de la țară — să am parte de bine, să-mi trăiască părinții, să nu duc lipsă.
— Și tu ai mamă? m-a întrebat în ușă.
— Am, i-am zis.
— Sun-o. Chiar dacă n-ai ce să-i spui. Sun-o doar așa.
Am ajuns la ședința mea cu trei ore întârziere și, sincer, nu-mi mai amintesc nimic din ea. Îmi amintesc doar că, seara, în cameră de hotel, am scos telefonul și am sunat-o pe mama. Nu aveam niciun motiv. Nu se întâmplase nimic. Trecuseră vreo trei săptămâni de când nu vorbisem, din alea în care îți zici mereu „o sun mâine”.
A răspuns la al doilea apel, îngrijorată, cum răspund mamele când le suni seara, pe neașteptate.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, mamă. Voiam doar să aud cum ești.
A urmat o tăcere, și pe urmă am auzit cum i se schimbă vocea, cum se așază pe un scaun, cum pune ceașca jos. Și am stat de vorbă un ceas, despre nimic — despre gard, despre vecini, despre o rețetă. De câte ori uit acum să-mi sun mama trei săptămâni, o văd pe Veta pe peron, strângând borcanul la piept, potrivindu-și nodul basmalei, spunând că mama nu are nevoie de invitație.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.