# PARTEA 2
Am ieșit pe hol cu inima cât un purice.
Ofițerul militar și-a scos chipiul și a rămas câteva clipe în tăcere.
— Doamna doctor… îmi pare rău că trebuie să vă spun asta.
Mi-am simțit genunchii moi.
— Ce s-a întâmplat?
A inspirat adânc.
— Soldatul de care aveți grijă… nu este soțul dumneavoastră.
L-am privit fără să înțeleg.
— Cum adică?
— În noaptea exploziei au fost răniți doi militari. Amândoi aveau arsuri grave. Documentele și echipamentele lor au fost distruse, iar în timpul evacuării s-a produs o eroare de identificare.
Nu mai auzeam decât propriile bătăi ale inimii.
— Soțul dumneavoastră este în viață.
Am izbucnit în plâns.
— Este internat într-un alt spital militar. Starea lui este stabilă și întreabă în permanență de dumneavoastră.
Am închis ochii.
Ethan trăia.
Dar în salon, la doar câțiva pași de mine, se afla un om care, timp de câteva zile, se agățase de fiecare poveste pe care i-o spusesem.
M-am întors în cameră.
Soldatul mă privea în tăcere.
— S-a întâmplat ceva? a întrebat încet.
M-am apropiat de pat.
— Trebuie să-ți spun adevărul.
L-am văzut încordându-se.
— Eu… am crezut că ești soțul meu.
A rămas nemișcat.
— Din cauza unei greșeli în documente.
A închis încet ochii.
— Deci…
A înghițit cu greu.
— Poveștile acelea… nu erau despre mine.
Mi s-a rupt sufletul.
— Nu.
În salon s-a așternut liniștea.
După câteva clipe, el a zâmbit slab.
— Totuși… mi-au făcut bine.
L-am privit surprinsă.
— Când nu-ți amintești cine ești, orice amintire pare un colac de salvare.
Lacrimile mi-au umplut din nou ochii.
— Îmi pare rău.
El a clătinat încet din cap.
— Nu trebuie.
A făcut o pauză.
— Pentru câteva zile… m-ai făcut să cred că și cineva ca mine este iubit.
Am simțit că nu mai pot spune nimic.
I-am strâns ușor mâna.
— Familia ta va fi găsită.
— Sper…
Vocea îi tremura.
— Spune-i soțului tău că este un om foarte norocos.
Am ieșit din salon fără să-mi pot opri lacrimile.
—
Drumul până la celălalt spital mi s-a părut nesfârșit.
Îmi repetam întruna același gând:
„Te rog să fie bine…”
Am ajuns.
Am întrebat de camera lui.
— Salonul 214.
Am început să alerg.
Am deschis ușa aproape fără să mai respir.
Pe pat era Ethan.
Avea brațele bandajate și câteva răni pe față, dar era el.
Ochii lui căprui s-au luminat imediat.
— Jenny…
Vocea îi era slabă.
Dar era vocea pe care o visasem în fiecare noapte.
Am fugit la el și i-am prins mâna.
— Sunt aici…
Am început să plâng.
— Nu te-am pierdut.
El a zâmbit obosit.
— Credeam că nu mai ajungi.
Am râs printre lacrimi.
— N-aș fi lipsit pentru nimic în lume.
Am rămas îmbrățișați mult timp.
Fără să spunem nimic.
Uneori tăcerea vindecă mai mult decât toate cuvintele.
Când s-a simțit puțin mai bine, i-am povestit tot ce se întâmplase.
Despre soldatul confundat cu el.
Despre zilele petrecute lângă patul lui.
Despre greșeala care aproape îmi frânsese inima.
Ethan a ascultat fără să mă întrerupă.
La final a rămas câteva clipe pe gânduri.
— Știi ceva?
— Ce?
— Când mă faci bine… vreau să-l cunosc.
L-am privit surprinsă.
— Pe soldatul acela.
Am zâmbit.
— De ce?
— Pentru că, fără să știe, mi-a păzit locul până ai ajuns la mine.
Am izbucnit din nou în plâns.
—
Câteva săptămâni mai târziu, Ethan se recupera frumos.
Într-o după-amiază, am mers împreună să-l vizităm pe soldatul pe care îl îngrijisem.
De data aceasta era așezat în fotoliu.
Bandajele îi acopereau încă o parte din față, dar părea mai puternic.
Lângă el stătea o femeie în vârstă care îi ținea mâna.
Mama lui.
Familia fusese găsită.
Când ne-a văzut, a zâmbit.
— Deci tu ești Ethan…
Soțul meu i-a întins mâna.
— Îți datorez mai mult decât vei ști vreodată.
Soldatul a râs încet.
— Nu.
S-a uitat spre mine.
— Ea ne-a salvat pe amândoi.
Am plecat din salon cu sufletul împăcat.
În ziua aceea am înțeles că, uneori, destinul încurcă drumurile oamenilor pentru câteva clipe…
…doar ca fiecare să ajungă exact acolo unde îi este locul.
Iar când Ethan m-a prins de mână înainte să ieșim din spital și mi-a spus:
— Gata. Nu mă mai întorc pe front. De acum vreau să lupt doar pentru noi.
Am știut că, după luni întregi de teamă, războiul nostru se terminase.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp…
mergeam amândoi spre casă.