Fata era palidă. Obosită. Copilul, învelit într-o păturică subțire, plângea cu sughițuri.
În cameră mirosea a lapte și a sărăcie.
Vera a simțit cum i se strânge stomacul.
– Cine e copilul? a întrebat ea, cu o voce pe care nici ea nu o recunoștea.
Săndel și-a frecat fruntea.
– E al meu.
Cuvintele au căzut greu, ca o secure.
Tanti Maria a scos un oftat adânc.
Fata s-a apropiat.
– Nu am vrut să stric nimic… Eu am plecat la București acum un an. Când am aflat că sunt însărcinată, el era deja însurat. N-am vrut să-l caut. Dar n-am bani. N-am pe nimeni aici.
Vera o privea fix.
– Și de când vii aici?
– De câteva luni.
– Și tu? l-a întrebat pe Săndel.
– Am vrut să vă spun… dar n-am știut cum.
Vera a râs scurt.
– Când? După ce goleai frigiderul meu ca să-ți hrănești copilul?
Tăcere.
Copilul plângea mai tare.
Și atunci, ceva neașteptat s-a întâmplat.
Vera s-a apropiat de pătuțul improvizat și a pus mâna pe fruntea copilului.
Era fierbinte.
– Are febră.
Fata a început să plângă.
– N-am bani de doctor.
În clipa aceea, furia Verei s-a amestecat cu altceva. Cu o durere adâncă, dar limpede.
Nu copilul era vinovat.
Nici ea, poate.
Doar bărbatul care vrusese două vieți în același timp.
Vera s-a întors spre el.
– Mâine mergi la notar. Casa e pe numele meu. Vreau divorț. Și pensie pentru copil. Că e al tău.
Săndel a ridicat privirea, speriat.
– Vera…
– Ai ales deja. Eu aleg acum.
Tanti Maria a dat din cap aprobator.
În aceeași zi, Vera a dus fata și copilul la medicul din comună. A plătit consultația. 150 de lei. A cumpărat medicamente.
Nu din iubire pentru Săndel.
Ci din respect pentru ea însăși.
Seara, când s-a întors în casa ei, a deschis larg ferestrele.
A aerisit.
A aruncat resturile din frigider.
Și, pentru prima dată, liniștea nu a mai durut.
După două luni, divorțul a fost pronunțat.
Săndel s-a mutat în casa mică.
Vera și-a văzut de serviciu. De viața ei. De grădină. De ordine.
Oamenii din sat au vorbit. Ca întotdeauna.
Dar Vera mergea drept, cu spatele drept.
Într-o seară, stând pe bancă în fața casei, tanti Maria i-a spus:
– Ai inimă mare, fată. Dar și cap pe umeri.
Vera a zâmbit.
Nu pierduse tot.
Pierduse un om care oricum nu fusese niciodată pe deplin al ei.
Și câștigase ceva mult mai important:
Demnitatea.
Iar asta nu se împarte cu nimeni.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.