Gabriela avea unsprezece ani când am înmormântat-o. De atunci, trăiesc cu durerea în tăcere. Soțul meu, Nicu, s-a ocupat de tot atunci. Eu abia respiram.
Joia trecută, telefonul a sunat.
— Doamna Horia? Avem aici o fetiță care spune că o cheamă Gabriela. A cerut să-și sune mama. Ne-a dat numele și numărul dumneavoastră.
— Fiica mea e decedată, am spus.
Pauză.
— Seamănă uimitor cu fotografia din dosarul nostru. Vă rog… vorbiți cu ea.
Foșnet. Apoi o voce mică.
— Mami? Te rog vino să mă iei.
Mi-a înghețat sângele.
Nu era doar asemănătoare.
Era vocea ei.
Nicu a intrat și, când i-am spus, s-a făcut alb la față. A închis apelul.
— E o înșelătorie. Acum pot imita voci. Nu te duce.
Când am vrut să plec, s-a pus în fața ușii.
— Nu poți merge.
— De ce ți-e frică? Dacă e moartă, de ce ți-e frică? am strigat.
Am condus până la școală fără să mai gândesc. Am intrat în biroul directorului și am deschis ușa.
Pe scaun, cu picioarele atârnând, stătea o fetiță.
Avea același păr castaniu, prins strâmb. Aceiași ochi mari, căprui.
Când m-a văzut, s-a ridicat.
— Mami.
Nu era o iluzie.
Pe încheietura mâinii avea cicatricea mică în formă de semilună, de la căzătura din parc. Cicatrice pe care doar eu o știam.
Mi s-au tăiat genunchii.
— Cum te cheamă? am întrebat, cu vocea spartă.
— Gabriela Horia. Tata a spus că nu trebuie să spun nimănui că sunt eu.
Lumea s-a oprit.
Pentru că în clipa aceea am înțeles: fiica mea nu murise.
Cineva o ascunsese.
Și soțul meu știa.
👇 Continuarea poveștii în primul comentariu de sub imagine 👇