Ana a privit ecranul luminat.
„Avem nevoie urgentă de cineva la 6:00. Confirmi?”
De obicei, nici nu stătea pe gânduri. Spunea da. Întotdeauna da.
Pentru rate.
Pentru datorii.
Pentru „noi”.
De data asta, degetul i-a rămas suspendat deasupra telefonului.
În dormitor, Radu încă râdea.
„Bă, vă spun, femeia e aur. Nici nu pune întrebări.”
Ceva în Ana s-a rupt.
Nu cu zgomot.
Nu dramatic.
Ci lent, curat.
Ca o sfoară întinsă prea mult timp.
A tastat un singur cuvânt către spital: „Nu.”
Apoi a închis telefonul.
Pentru prima dată în trei ani, a ales să nu muncească în plus.
A ales să asculte.
S-a dus încet spre biroul din sufragerie. A deschis laptopul. A intrat în aplicația bancară.
Radu avea dreptate într-un singur lucru.
Nu mai verificase extrasele de luni de zile.
Primul lucru pe care l-a văzut au fost retragerile mici. 200 de lei. 350. 500. „Diverse”.
Apoi plăți la restaurante scumpe din Centrul Vechi.
Hoteluri.
Magazine de bijuterii.
Inima nu i-a mai bătut haotic.
Bătea clar.
Rece.
A deschis sertarul unde Radu își ținea „actele importante”. A găsit contracte de credit despre care nu știa nimic. Carduri noi.
Datoriile nu scădeau.
Creșteau.
Iar unele erau făcute recent.
Nu pentru supraviețuire.
Pentru distracție.
Ana s-a dus în bucătărie, a luat un sac mare de gunoi și a început să adune lucrurile lui Radu. Hainele de firmă. Ceasurile. Pantofii curați pe care ea nu și-i permitea.
Fiecare obiect pus în sac era o povară mai puțin de pe pieptul ei.
Râsetele din dormitor s-au oprit când a intrat cu sacul în mână.
Radu a clipit surprins. „Ce faci?”
Ana s-a uitat la el lung.
Nu mai era femeia frântă din bucătărie.
„Îți faci bagajul”, a spus simplu.
Prietenii lui au amuțit la telefon.
„Ai înnebunit?” a râs el nervos.
„Nu. M-am trezit.”
A aruncat pe pat extrasele de cont deschise pe telefon.
„Îi știu numele. Andreea. Știu restaurantele. Știu hotelurile. Știu că ai făcut datorii noi.”
Fața lui s-a albit.
„Ana, pot să explic—”
„Nu mai ai ce.”
Pentru prima dată, el nu mai avea controlul.
„Casa e pe numele meu”, a continuat ea calm. „Ratele sunt plătite din contul meu. Mâine merg la bancă și blochez accesul tău la orice.”
A înghițit în sec.
„Și datoriile tale? Te descurci.”
Telefonul încă era pe difuzor. Unul dintre prieteni a murmurat: „Frate…”
Ana s-a apropiat și a închis apelul.
„Sclava ta personală tocmai a demisionat.”
Liniștea care a urmat a fost mai puternică decât orice țipăt.
Radu a încercat să protesteze. Să se victimizeze. Să plângă.
De data asta, lacrimile lui nu au mai însemnat nimic.
În noaptea aceea, el a plecat cu doi saci de haine și cu mândria făcută bucăți.
Ana a rămas singură în bucătăria cu granit gri și inserții argintii.
S-a uitat în jur.
Casa nu mai părea o închisoare.
Părea a ei.
A doua zi nu s-a trezit la 4:00.
A dormit până la 8:00.
Și pentru prima dată în trei ani, oboseala din oase nu mai venea din muncă.
Venea din el.
Dar asta era o oboseală care, în sfârșit, putea să se vindece.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.