Andrei a rămas câteva secunde nemișcat, ca și cum lumea întreagă se oprise.
Apoi s-a repezit la mama lui.
„Mamă… mamă, sunt eu… Andrei…”
Ana Maria l-a privit lung, neîncrezătoare. A ridicat o mână tremurândă și i-a atins obrazul. Când l-a recunoscut, a izbucnit în plâns. Un plâns stins, fără putere.
El a luat-o în brațe și a simțit cât de ușoară devenise. Parcă ținea în brațe un copil.
În spatele lui, Cristina bâiguia ceva. Că nu a vrut. Că mama era bolnavă. Că a fost mai bine așa. Că ea a făcut tot ce a putut.
Andrei s-a ridicat încet.
Privirea lui nu mai era a bărbatului care tocmai se întorsese din război. Era mult mai rece.
A scos telefonul și a sunat la ambulanță. Apoi la poliție.
Cristina a încremenit.
„Andrei, ce faci? Te faci de râs în tot cartierul!”
El n-a răspuns.
Când au venit salvarea și echipajul, vecinii deja ieșiseră la porți. Se știa că Andrei se întorsese. Se știa că primise o sumă frumoasă în lei ca despăgubire pentru anii petrecuți pe front. Se știa că s-au făcut renovări.
Dar nimeni nu știa ce era în șopron.
Paramedicii au scos-o pe Ana Maria pe targă. O vecină a început să plângă. Altă femeie și-a făcut cruce.
Cristina a încercat să pară calmă. Să explice. Că bătrâna nu voia în casă. Că mirosea. Că era dificilă.
Polițistul a privit-o lung.
Andrei a intrat în casă, a luat toate hârtiile. Contractele. Extrasele. A văzut cum, în lipsa lui, casa fusese trecută pe numele Cristinei. Cum banii lui fuseseră cheltuiți pe mobilă, haine, vacanțe.
A înțeles tot.
Nu a țipat. Nu a lovit.
A doua zi, a depus actele de divorț.
A cerut anularea transferului de proprietate. A prezentat dovezile că mama fusese neglijată și abuzată. A arătat fotografii din șopron.
Cazul a ajuns repede cunoscut în oraș.
Cristina a pierdut tot.
Casa s-a întors pe numele lui Andrei. Ea a fost obligată să plece doar cu lucrurile personale. Fără mașină. Fără economii.
Andrei a vândut mobilierul scump. Televizorul uriaș. Rochiile și blănurile. A strâns o sumă bună în lei.
Cu banii aceia, a renovat casa simplu, ca înainte. A pus la loc gardul din lemn. A făcut o cameră caldă pentru mama lui, cu pat nou, perdele curate și o icoană pe perete.
Ana Maria și-a revenit încet. Cu tratament. Cu mâncare caldă. Cu grijă.
Într-o dimineață, stăteau amândoi pe bancă, în fața casei. Soarele bătea blând.
„Măi, Andrei… eu credeam că nu te mai văd,” a spus ea.
El i-a strâns mâna.
„Cât trăiesc eu, nimeni nu te mai pune în șopron. Niciodată.”
Vecinii îl priveau altfel acum. Nu doar ca pe un erou întors din război.
Ci ca pe un fiu adevărat.
Iar Cristina?
A plecat din oraș. Lumea vorbește că s-a mutat cu chirie într-un apartament mic și că lucrează la un salon. Fără lux. Fără parfumuri scumpe.
Andrei nu s-a mai uitat înapoi.
Pentru el, adevărata victorie nu fusese pe front.
Ci în curtea propriei case.
Acolo unde și-a salvat mama.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.