…Primul lucru: merg la bancă și închid orice legătură financiară cu el.
Al doilea: caut alt loc de muncă.
Al treilea: fac ceva pentru mine. Orice.
Am închis caietul și m-am uitat la grămada mare de bani. Am pus toate bancnotele una peste alta, le-am netezit cu palma și le-am legat cu elastic. Erau ai mei. Jumătatea mea. Dreptul meu.
Nu era o avere. Dar nici puțin nu era.
M-am trezit devreme. N-am dormit aproape deloc. Dimineața mirosea a var proaspăt și a frig. Pereții neterminați parcă mă priveau.
La bancă am stat la coadă cu pensionari și oameni nervoși. Când am semnat hârtia, am simțit că închid nu doar un cont, ci un capitol.
La muncă, șeful m-a chemat în birou.
– Situația e complicată… știi și tu…
Am știut. Am plecat cu o cutie mică în care aveam o cană, o agendă și o poză veche cu echipa. Atât a mai rămas din trei ani de alergat, stat peste program și tăcut.
În mod ciudat, nu m-am prăbușit.
Am ieșit în stradă și pentru prima dată după mult timp am respirat adânc. Era frig, dar aerul era curat.
M-am dus direct într-un magazin. Nu din ăla scump. Un magazin normal, din centru. M-am plimbat printre rafturi și mi-am ales o rochie simplă, bleumarin. Am probat-o și m-am privit în oglindă.
Nu mai vedeam o femeie obosită.
Vedeam o femeie liberă.
Am plătit fără să tremur. 420 de lei. Prima dată când am dat bani pe mine fără să mă simt vinovată.
Apoi am sunat-o pe tata.
– Tată…
– Da, fată?
– Mi-am luat altceva de îmbrăcat.
A tăcut o secundă, apoi a râs.
– Așa te vreau.
În următoarele săptămâni am trimis CV-uri peste tot. Am mers la interviuri. Am fost refuzată. Am mai fost refuzată o dată.
Dar de fiecare dată mergeam în rochia bleumarin.
Într-o joi, m-au sunat.
O firmă mică, românească. Salariu decent. Oameni simpli. M-au întrebat direct:
– De ce ați plecat de la ultimul job?
Am zis adevărul.
– Pentru că viața mea s-a schimbat și nu mai vreau să trăiesc la jumătate.
Directorul, un bărbat trecut de 50 de ani, s-a uitat la mine și a spus:
– Atunci aici o să fiți întreagă.
Am ieșit cu contractul semnat.
În aceeași seară am mers acasă și am început să termin renovarea. Nu aveam bani pentru meseriași scumpi. Am chemat un vecin, am dat 800 de lei și am zugrăvit împreună. Am pus lustra înapoi. Alta. Simplă, dar a mea.
Când am terminat, m-am așezat pe podea, în mijlocul camerei.
Nu mai era gol.
Nu mai era rușine.
Nu mai era el.
Am luat batista în care ținusem banii și am pus-o într-un sertar. Goală. Ca amintire.
Într-o zi, la câteva luni după, l-am întâlnit întâmplător pe stradă. Era grăbit. M-a privit scurt.
Eu purtam rochia bleumarin și zâmbeam.
Nu pentru el.
Pentru mine.
Pentru că din toate grămezile alea de bani, din toate nopțile pe podea și din toată umilința, am ales grămada mare.
Grămada mare a curajului.
Și a fost cea mai bună alegere din viața mea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.