Ieșeam de la Starea Civilă cu fostul meu soț.
El vorbea. Eu mă gândeam dacă mai ajung la muncă sau merg direct acasă.
Atunci a spus-o, sec:
— Dă-mi verigheta. Și diseară vin după bani.
Banii îi țineam ascunși.
Bancnote înfășurate într-o batistă, sus, pe dulap.
Strânși cu încăpățânare. Nici nu mai știam pentru ce.
Verigheta nu ieșea.
Am tras. M-a durut.
A scăpat din mână și a sărit pe asfalt, lângă adidașii lui.
A ridicat-o și a băgat-o în buzunar.
Eu m-am întors cu spatele.
Seara a venit cu mama și sora lui.
Să „împărțim”.
Au scotocit tot:
dulapuri, plapuma, lustra.
Lenjeria — „a noastră”, zicea mama lui.
A fost cea mai umilitoare scenă din viața mea.
M-am luptat doar pentru bani.
Pentru jumătate.
— Fiul meu a câștigat mai mult, spunea ea.
Nimeni nu m-a ascultat.
Am numărat banii în bucătărie.
Ea îndesa lucruri în sacoșe mari, în carouri.
Ultima bancnotă de 100 de dolari mi-a întins-o el.
Mi-a făcut cu ochiul.
Au plecat.
Am rămas pe podea, cu banii împrăștiați.
Apartament neterminat.
Rate.
La muncă — pe punctul de a fi dată afară.
Făceam grămezi.
Multe mici sau una mare.
Grămada mare îmi plăcea mai mult.
În trei ani de căsnicie nu mi-am cumpărat nimic.
Un costum vechi.
Două bluze.
O haină de iarnă.
În costumul acela am fost peste tot.
Până și tata m-a întrebat odată:
— Chiar n-ai altceva?
Am tras plapuma pe canapea.
Mi-am făcut un ceai.
Am scos un caiet.
Și am scris trei lucruri pe care le voi face dimineața.
👇 Continuarea poveștii în primul comentariu 👇