Primele imagini păreau banale.
Holul. Bucătăria. Copiii jucându-se.
Apoi a dat înapoi cu câteva zile.
Și a văzut-o pe Mariana.
Stătea în sufragerie, cu brațele încrucișate, în timp ce David plângea lângă masă. Sofia încerca să-i spună ceva, dar femeia i-a făcut semn să tacă. Sunetul microfonului era clar.
„Nu mai faceți mofturi. Tatăl vostru muncește pentru voi. Ar trebui să fiți recunoscători.”
Vocea ei era rece. Tăioasă.
Andrei a simțit cum îl strânge stomacul.
A derulat mai departe.
Într-o altă înregistrare, Iulia încerca să-i convingă pe copii să mănânce. Le vorbea blând. Mariana a intrat și i-a smuls farfuria din mână.
„Nu-i răsfăța. Așa îi faci și mai slabi.”
Iulia a lăsat capul în jos. Nu a răspuns. Dar după ce Mariana a ieșit, s-a așezat lângă copii și le-a șters lacrimile.
Altă zi.
Altă scenă.
Mariana, la telefon.
„Da, domnule Andrei e plecat iar. Copiii? Greu de stăpânit. Fata asta nouă nu face față. Cred că n-o să rămână mult.”
Andrei a înțeles atunci.
Nu copiii erau problema.
Nu Iulia.
Ci zidul rece ridicat în jurul lor, sub pretext de ordine și disciplină.
A mai derulat.
Și a văzut ceva care l-a făcut să-și ducă mâna la gură.
Într-o noapte, David a avut un coșmar. Plângea și striga după mama lui. Mariana a deschis ușa, s-a uitat și a plecat.
Câteva minute mai târziu, Iulia a intrat în fugă. L-a luat în brațe, s-a așezat pe covor și i-a cântat încet. Exact melodia pe care o auzise mai devreme.
A stat acolo aproape o oră.
Pe podea.
Fără să știe că cineva o vede.
Andrei a izbucnit în plâns. Nu plânsul acela discret, de bărbat care se abține. Ci plâns adevărat, cu umerii zguduiți.
Își dăduse seama cât de absent fusese.
Își ascunsese durerea în muncă, în contracte de milioane de lei, în ședințe și deplasări.
Și între timp, copiii lui învățaseră să tacă.
A închis monitorul.
S-a ridicat.
A mers direct în sufragerie.
Iulia se trezise, speriată, când l-a văzut în fața ei.
„Îmi pare rău, domnule… am adormit… eu—”
Andrei a ridicat mâna.
„Nu.”
Vocea îi tremura.
„Îți mulțumesc.”
Fata l-a privit nedumerită.
„Pentru că ai avut grijă de copiii mei când eu n-am știut cum.”
În prag a apărut și Mariana, atrasă de zgomot.
Andrei s-a întors spre ea.
Calm.
Hotărât.
„De azi nu mai lucrați aici.”
Femeia a încercat să protesteze, dar tonul lui nu lăsa loc de discuții.
În aceeași seară, Andrei a rămas la cină cu copiii.
Au mâncat paste făcute de Iulia, simple, ca acasă.
Au râs.
Sofia i-a arătat un desen cu patru oameni ținându-se de mână.
„Suntem noi”, a spus ea.
Andrei a înghițit cu greu.
În săptămânile care au urmat, a refuzat două deplasări externe. A început să ajungă acasă înainte de ora șapte. A mers cu copiii în parc, în Herăstrău. A stat pe bancă, fără telefon în mână.
Iar într-o seară, când David a adormit cu capul pe umărul lui, Andrei a înțeles ceva simplu și dureros:
Casa nu fusese niciodată prea mare.
Doar prea goală.
Și nu milioanele de lei aduceau liniștea.
Ci oamenii care știu să rămână.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.