Am văzut cum expresia de pe chipul Elenei s-a schimbat.
Confuzie.
Apoi teamă.
„Ce… ce înseamnă asta?” a bâiguit ea, strângându-l pe Matei la piept de parcă era un obiect, nu un copil.
Daniel a făcut un pas înainte. Vocea lui era calmă, dar fermă.
„Doamnă, puneți copilul înapoi în pătuț. Acum.”
Elena a râs scurt, forțat.
„Vă rog… cred că e o neînțelegere. Nora mea e instabilă. Tocmai a născut. Spuneți-le cine sunt, Andreea.”
M-am ridicat mai drept, ignorând durerea care îmi tăia respirația.
„Sunt judecător la Curtea de Apel București de opt ani”, am spus clar. „Și, în acest moment, sunt o mamă care tocmai a fost agresată fizic și căreia i s-a încercat răpirea copilului.”
Cuvântul „răpire” a căzut greu în aer.
Unul dintre agenți a scos cătușele.
„Nu îndrăzniți!” a țipat Elena. „Știți cine e fiul meu? Plătește taxe de mii de lei lunar!”
„Și legea se aplică la fel pentru toți”, am răspuns, privind-o direct.
Matei plângea din ce în ce mai tare. Daniel l-a luat cu grijă din brațele ei și l-a pus înapoi lângă sora lui. Apoi doi agenți au prins-o pe Elena de brațe.
„Veți da o declarație pentru agresiune și tentativă de lipsire de libertate”, a spus Daniel.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, soacra mea nu mai avea replică.
A fost scoasă pe hol în timp ce încă protesta.
Câteva minute mai târziu, liniștea s-a așternut din nou în salon. Doar respirația copiilor și bătăile inimii mele.
Am izbucnit în plâns. Nu de slăbiciune.
De eliberare.
Ore mai târziu, soțul meu, Radu, a ajuns la spital. Fusese anunțat de poliție.
Când a intrat și a aflat tot, a rămas nemișcat.
„E adevărat?” m-a întrebat încet. „Ești judecător?”
Am dat din cap.
„De ce nu mi-ai spus?”
L-am privit lung. „Pentru că voiam să știu dacă mă iubești pentru mine sau pentru funcție. Pentru femeia care gătește seara și îți ține mâna, nu pentru roba din instanță.”
A tăcut mult timp.
Apoi s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna cu grijă, să nu mă doară.
„Îmi pare rău”, a spus. „Că n-am văzut ce face mama. Că n-am pus limite.”
În zilele următoare, lucrurile s-au mișcat rapid.
Plângere penală.
Ordin de restricție.
Actele de „adopție” s-au dovedit a fi pregătite în grabă, fără consimțământ, fără bază legală.
Cristina nu mai aștepta jos. Plecase imediat ce a văzut poliția.
Câteva săptămâni mai târziu, m-am întors acasă cu Matei și Mara.
Fără frică.
Fără secrete.
Radu și-a confruntat mama și a ales, pentru prima dată în viață, familia pe care și-o formase.
Iar eu am înțeles ceva important.
Nu funcția m-a salvat în ziua aceea.
Ci faptul că am avut curajul să apăs butonul.
Să spun „destul”.
Să nu mai fiu mică doar ca să încap în așteptările altora.
În sala de judecată, dau sentințe în numele legii.
Dar în salonul acela de spital, cu copiii mei la piept, am dat cea mai importantă hotărâre din viața mea.
Nimeni nu are dreptul să îți ia demnitatea.
Și nimeni nu are dreptul să îți ia copilul.
Indiferent cine crede că este.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.