Lukas a rămas nemișcat câteva secunde, ca și cum nu se aștepta la un astfel de răspuns. În tăcerea dintre ei se simțea ceva nou — nu furie, nu ceartă, ci o schimbare de raport. Pentru prima dată, Marta nu părea să se apere.
— O să te răzgândești, a spus el în cele din urmă, mai mult din obișnuință decât din convingere.
— Nu, Lukas, nu o să mă răzgândesc, i-a răspuns ea calm. Și nici nu mai am de ce.
El a pufnit ironic, și-a luat paltonul și a ieșit fără să mai spună nimic. Ușa s-a închis încet, fără trântituri. Marta a rămas în picioare în mijlocul camerei și a simțit, poate pentru prima dată după mulți ani, că tăcerea nu o apasă — o susține.
Au urmat câteva săptămâni tensionate. Avocați, documente, evaluări. Lukas a intentat proces, exact cum amenințase. Dar de data aceasta, Marta nu a mai fost singură și nepregătită. Avea dovezi, avea o strategie și, mai ales, avea o voce.
În sala de judecată, Lukas părea iritat. Încerca să pară sigur pe el, dar fiecare întrebare a judecătorului îl făcea să se încordeze. Când a venit rândul Martei să vorbească despre investițiile făcute după separare, despre munca depusă și despre faptul că el renunțase verbal la bunuri, vocea ei nu a tremurat.
— Nu cer nimic ce nu mi se cuvine, a spus ea. Cer doar să nu mi se ia ceea ce am construit singură.
Hotărârea a venit mai repede decât se aștepta. Instanța a recunoscut dreptul lui Lukas la o compensație financiară redusă, ținând cont de investițiile Martei și de perioada în care el nu se implicase deloc. Casa a rămas a ei. Mașina, la fel.
Când a ieșit din tribunal, Marta a respirat adânc. Nu era triumf, nu era răzbunare. Era liniște.
Lukas nu a mai sunat. Nici Klara. Ca și cum un capitol se închisese definitiv, fără nevoia unor explicații suplimentare.
Primăvara a venit încet. Marta a petrecut din ce în ce mai mult timp la casa de la țară. A vopsit gardul, a plantat pomi noi, a schimbat perdelele.
Nu pentru a demonstra ceva, ci pentru că îi făcea plăcere. Fiecare lucru mic devenea o confirmare că viața ei îi aparține.
Într-o dimineață, stând pe verandă cu o cană de cafea în mână, și-a dat seama că nu se mai gândea la Lukas cu furie. Nici măcar cu tristețe. Era doar o amintire, una care nu mai avea putere.
A început să iasă mai des cu prietenele, să accepte invitații pe care înainte le refuza. A reluat un curs de pictură abandonat cu ani în urmă. Nu pentru că „așa trebuie”, ci pentru că putea.
Într-o zi, în oraș, l-a văzut pe Lukas de la distanță. Era cu Klara. Nu păreau fericiți, nici nefericiți.
Doar doi oameni grăbiți. Marta a trecut pe lângă ei fără să încetinească pasul. Nu a simțit nimic special. Și asta a surprins-o cel mai mult.
Seara, întoarsă acasă, a închis ușa, s-a descălțat și s-a uitat în jur. Apartamentul nu mai era „ce a rămas după divorț”. Era casa ei.
Și atunci a înțeles: adevărata victorie nu fusese casa, nici mașina, nici procesul. Ci faptul că, pentru prima dată în viață, nimeni nu mai decidea în locul ei.
Și nu mai avea nevoie de aprobarea nimănui pentru asta.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.