Ana – Adevărul Care Se Întoarce
Partea I
Ana a trecut de poarta de securitate a depozitului.
Paznicul — un bărbat cărunt, cu fața obosită — nu a recunoscut‑o imediat. Apoi a miji ochii, s‑a îndreptat și s‑a jenat.
— Doamnă Ana… — a spus încet. — La… Marin?
— Nu, — a răspuns ea. — La oameni.
A încuviințat și a deschis fără un cuvânt.
Înăuntru, totul era dureros de familiar: mirosul de praf și carton, zumzetul stivuitoarelor, clinchetul metalic al rafturilor. Aici începuse viața lor comună. Aici Marin spusese pentru prima dată: „Vom crește. Simt asta.” Aici ea crezuse.
Secretara a ridicat privirea și a pălit.
— Ana? Dumneavoastră… nu erați anunțată…
— Nici nu e nevoie.
Ana și‑a sprijinit palma pe birou și a respirat adânc.
— Am nevoie de copii ale tuturor ordinelor de plată din ultimul an. Toate. Și de contractele cu subcontractorii. Acum.
— Nu pot… — a început femeia.
— Puteți, — a privit‑o Ana calm. — Sunt încă coproprietară a companiei. Doar dacă Marin nu a depus deja actele pentru schimbarea proprietății.
Secretara a tăcut. Apoi a deschis un sertar.
După o oră, Ana avea un stick de memorie.
Greu. De parcă fiecare fișier cântărea o vină.
Stătea în mașină și răsfoia documentele, în timp ce inima îi bătea în tâmple. Cu cât avansa, cu atât devenea mai clar: banii nu dispăreau așa cum fusese prezentat în instanță. Se întorceau. Circulau. Prin firme‑fantomă. În același cont.
Nu al ei.
Pe numele unei femei.
Ana nu cunoștea numele. Dar știa adresa.
În aceeași zi stătea în fața unui bloc modern — sticlă, beton, pază. Femeia nu a deschis imediat. Când a deschis, în privirea ei a apărut recunoașterea.
Și frica.
— Cine sunteți? — a întrebat brusc.
— Soția lui Marin, — a răspuns Ana. — Deocamdată.
Femeia a pălit.
— El a spus că totul e rezolvat…
— El spune multe.
Ana a intrat. Ușa s‑a închis încet în urma lor.
— De exemplu, că eu i‑am furat banii.
S‑a lăsat tăcerea.
— A fost ideea lui Marin, — a scăpat femeia. — A spus că așa va fi mai ușor. Că oricum casa este a lui. Că dumneavoastră nu veți înțelege.
Ana o privea și, dintr‑odată, nu a simțit furie.
Doar oboseală.
— Ați semnat documente? — a întrebat.
— Da…
Ana a încuviințat ușor.
— Felicitări. Sunteți complice.
În a treia zi, în sala de judecată, Marin era încă calm.
Chiar zâmbea.
Până când Ana s‑a ridicat.
— Onorată instanță, — a spus ea, — am obiecții. Și dovezi.
Avocatul lui Marin s‑a încordat.
Ana a vorbit încet. Despre conturi. Despre firme. Despre femeie. Despre mărturisire. Despre banii care „dispăreau”… și se întorceau.
Judecătoarea asculta fără să o întrerupă.
Marin a pălit.
— Este o minciună! — a izbucnit el. — A inventat totul!
— Documentele, — Ana a întins dosarul. — Și martorul.
Femeia a intrat în sală fără să‑și ridice privirea.
O oră mai târziu, Marin nu mai zâmbea.
Stătea cu privirea fixată în masă, ca și cum aceasta l‑ar fi putut salva.
— Instanța decide, — a spus judecătoarea, — să declare nevalabile documentele prezentate anterior. Casa constituie bun comun. Având în vedere situația pârâtei și frauda constatată… casa rămâne în posesia Anei Popescu.
Marin a ridicat capul.
— Ce? — a șoptit.
Ana nu l‑a privit.
La ieșire, el a ajuns‑o din urmă.
— Ai distrus totul, — a spus răgușit. — Ești mamă. Ar fi trebuit să te gândești la copil.
Ana s‑a oprit.
— Chiar la el m‑am gândit, — a răspuns calm. — De aceea ai pierdut azi.
A plecat fără să se întoarcă.
O lună mai târziu, Ana stătea pe veranda casei. Soarele inunda ferestrele. Mirosea a mere coapte.
Lângă ea era un cărucior.
Și‑a pus mâna pe burtă și a spus încet:
— De acum, totul va fi diferit.
Și, pentru prima dată după mult timp, știa că acesta era adevărul.
Partea a II‑a — După victorie
Marin nu a dispărut.
Oamenii ca el nu dispar. Așteaptă.
Ana a aflat asta într‑o dimineață banală, când a găsit în cutia poștală o notificare oficială. O contestație. Apoi încă una. Și încă una.
Nu mai era furios.
Era periculos.
— Vrea să te epuizeze, — i‑a spus avocatul. — Să te facă să renunți singură.
Ana a zâmbit slab.
— Nu știe cu cine are de‑a face.
Nopțile deveniseră mai grele. Copilul se mișca des, ca și cum simțea tensiunea. Ana își ținea palmele pe burtă și îi vorbea în șoaptă.
— Nu te teme. Mama e aici.
Într‑o după‑amiază, telefonul a sunat.
— Trebuie să ne vedem, — vocea lui Marin era joasă. — Fără avocați.
— Nu, — a răspuns ea.
— Pentru copil.
Tăcere.
— Pentru adevăr, — a corectat Ana. — Spune.
— Casa nu e totul. Sunt lucruri pe care încă nu le știi.
Ana a închis.
Dar noaptea aceea nu a dormit.
Pentru că știa: adevărul nu terminase de vorbit.
Și când avea să o facă, urma să doară — nu pe ea.