S-au oprit în mijlocul livingului, cu gențile încă în mâini. Ioana s-a uitat în jur, apoi la Andrei. Copiii au tăcut, lucru rar pentru ei.
— Dar… — a spus Andrei încet — ce-ai făcut aici?
Am rămas lângă ușă, calmă.
Livingul nu mai era cum și-l aminteau. Canapeaua veche dispăruse. În locul ei era o masă mare din lemn masiv, cu zece scaune. Pe perete, unde altădată fusese un televizor uriaș, era o icoană cu Maica Domnului și o poliță cu fotografii vechi. Podeaua fusese recondiționată, iar ferestrele deschise lăsau să intre mirosul mării.
— Am făcut din casă ce am avut nevoie — am spus simplu.
— Unde e televizorul? — a întrebat unul dintre copii.
— Nu mai este — i-am răspuns. — Aici mâncăm împreună, vorbim, stăm la povești.
Ioana și-a strâns buzele.
— Dar camera noastră? Dormitorul mare?
Am zâmbit.
— Dormitorul mare e al meu.
Tăcere.
— Cum adică? — a izbucnit Andrei. — Mamă, vorbisem…
— Știu ce vorbisem — l-am întrerupt, fără să ridic vocea. — Și m-am gândit bine. Casa asta e a mea. Am cumpărat-o cu banii mei. Am muncit la ea cu mâinile mele. Și aici o să trăiesc așa cum am nevoie.
Ioana a pufnit.
— Dar noi unde stăm?
— Camere sunt — am răspuns. — Camera din spate, cea mică, e liberă. Și mai e una sus, cu paturi pentru copii.
Andrei m-a privit lung. Pentru prima dată nu mai vedeam băiatul sigur pe el. Ci un bărbat derutat.
— Mamă… nu e corect.
Am făcut un pas înainte.
— Nu e corect ce-ai cerut tu. Ai decis fără să mă întrebi. Ai uitat că și eu sunt om, nu doar „mama”.
S-a lăsat liniștea. Doar marea se auzea, lovind țărmul.
— Puteați să veniți în vizită — am continuat. — Dar nu să mă dați la o parte în propria mea casă.
Ioana s-a uitat spre ușă.
— Atunci poate ar fi mai bine să ne cazăm în altă parte.
— Dacă asta simțiți — am spus —, e în regulă.
Andrei a lăsat bagajele jos. A oftat adânc.
— Mamă… — vocea i s-a mai înmuiat — nu mi-am dat seama.
— Știu — i-am răspuns. — De asta a trebuit să vezi.
Au plecat în aceeași zi. Fără scandal. Fără urlete. Doar cu priviri grele și pași apăsați.
Seara, am stat singură la masă. Am pus o farfurie, nu zece. Am mâncat încet, cu geamul deschis. Marea era tot acolo.
A doua zi dimineață, Andrei m-a sunat.
— Mamă… ne-am întors acasă. Dar voiam să-ți spun ceva. Ai avut dreptate.
Am închis telefonul și am zâmbit.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam vină.
Doar liniște.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.