Inima îmi bătea atât de tare, încât aveam impresia că o aud peste zgomotul motoarelor. Numele acela îmi răsuna în cap, lovindu-se de amintiri pe care le credeam moarte.
Andrei.
Andrei Ionescu.
Primul meu iubit. Băiatul cu care visam la o viață simplă, într-un apartament mic, cu mușcate la geam și cafea băută în fiecare dimineață pe fugă. Băiatul care plecase la școala de aviație și-mi promisese că se va întoarce.
Nu s-a mai întors niciodată.
Sau, cel puțin, așa crezusem.
Am simțit un nod în piept. Mi-am dus mâna la gură, ca să nu scot niciun sunet. Ion era lângă mine, dar între noi se căscase un gol imens, plin de durere și ani netrăiți.
Zborul a continuat. Minutele se scurgeau greu, fiecare secundă atârna ca o piatră. O parte din mine voia să fugă spre cabină, să bat la ușă, să strig: „Sunt eu! Maria!” Cealaltă parte se temea. Dacă nu era el? Dacă mintea îmi juca feste, slăbită de durere?
Când avionul a început coborârea, vocea s-a auzit din nou. Aceeași voce. Fără îndoială.
După aterizare, pasagerii au început să se ridice. Eu am rămas pe loc, paralizată. Ion m-a privit pentru prima dată cu adevărat.
„Ești bine?” m-a întrebat.
Am clătinat din cap.
„Trebuie… trebuie să mai stau puțin.”
A ieșit fără să întrebe nimic. Poate că și el avea nevoie de aer.
Am așteptat până când avionul s-a golit aproape complet. O stewardesă s-a apropiat.
„Doamnă, totul e în regulă?”
„Aș vrea… dacă se poate… să vorbesc cu pilotul.”
M-a privit surprinsă, apoi a dat din cap.
Câteva minute mai târziu, ușa cabinei s-a deschis.
Și l-am văzut.
Părul încărunțit. Riduri fine în jurul ochilor. Dar privirea… aceeași.
M-a privit o secundă. Apoi alta. Și atunci am văzut cum i se schimbă fața.
„Maria…” a spus încet.
Am izbucnit în plâns. Un plâns adunat în mine de ani, nu doar de la moartea fiului meu, ci de la tot ce pierdusem pe drum.
Ne-am așezat pe două scaune din avionul gol. I-am spus de fiul meu. El mi-a spus de viața lui. Niciunul nu avusese o poveste ușoară. Niciunul nu fusese cruțat.
„Te-am căutat,” mi-a spus. „Dar ai dispărut. Mi s-a spus că te-ai măritat.”
„Am crezut că m-ai uitat,” i-am răspuns.
Am stat acolo până când un angajat ne-a anunțat că avionul trebuie pregătit.
Când m-am ridicat să plec, Andrei m-a prins ușor de mână.
„Îmi pare rău că ne revedem așa.”
„Și mie,” am spus. „Dar poate… poate trebuia.”
La înmormântare, Ion a stat lângă mine. M-a ținut de mână pentru prima dată după mult timp. I-am spus mai târziu despre Andrei. N-a fost supărat. Doar obosit.
Durerea nu a dispărut.
Dar ceva s-a așezat.
Am înțeles că viața nu ne oferă mereu ce vrem, dar uneori ne dă exact ce avem nevoie, chiar și în cele mai întunecate zile.
Iar uneori, o voce dintr-un avion îți amintește cine ai fost… ca să poți merge mai departe.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.