La ora cinci, Vlad a parcat o mașină neagră în fața blocului din nordul orașului. Raluca a ieșit prima, râzând, cu sacoșe în mâini. Purta o rochie cumpărată de el, o geantă care costa mai mult decât câștigă unii într-un an. Vlad le-a deschis ușa. Niciuna nu l-a privit cu adevărat. Era parte din decor: util, înlocuibil, invizibil.
Au luat-o pe Cristina din centru. Cristina avea râs zgomotos și replici tăioase. Lui Vlad nu-i plăcuse niciodată, dar tăcuse de dragul Ralucăi.
— Unde mergem, domnișoarelor? — a întrebat Vlad, cu voce plată.
— Pe Calea Victoriei, apoi la mall — a răspuns Raluca fără să-l privească.
Vlad a pornit.
Primele minute au fost conversație banală: trafic, vreme, o influenceriță. Aproape că s-a relaxat.
Apoi Cristina a spus, ca și cum ar comenta meniul:
— Auzi, Ralu, aproape te măriți cu bancomatul, nu?
Toate trei au râs. Nu un râs timid. O hohotire curată, fără vină.
Vlad a simțit o lovitură în stomac. Degetele i s-au strâns pe volan. Dar a privit înainte. „E o glumă”, și-a spus. „Umor prost”.
Raluca a oftat mulțumită.
— Era și timpul, sincer. Doi ani prefăcându-mă interesată de poveștile lui cu hoteluri… — și a chicotit — ar trebui să primesc o medalie.
Lumea s-a oprit pentru o secundă. Ca și cum zgomotul orașului s-ar fi îndepărtat.
Andreea a adăugat, cu un ton fals amabil:
— Măcar e arătos.
— Da, arătos și… ușor de manevrat — a spus Raluca. — Intimitatea e acceptabilă. Restul e problema: e atât de previzibil. Parcă e un contabil de cincizeci de ani prins în corpul unui bărbat de treizeci și șase.
Cristina a aplaudat, amuzată.
— Păi, iubito, cine mai are nevoie de spontaneitate când ai carduri fără limită?
Raluca a râs scurt, mulțumită.
— Exact. Fiecare cină plictisitoare e o bijuterie. Fiecare weekend acasă, o vacanță de zeci de mii de lei.
Vlad a înghițit în sec. I s-a făcut greață. A vrut să frâneze, să se întoarcă, să le spună că e el, că aude tot. Dar ceva l-a ținut pe loc: nevoia crudă de a auzi până la capăt, de a nu mai lăsa loc negării.
Mașina a continuat să ruleze, iar Vlad a simțit cum fiecare metru îl dezbracă de o iluzie.
N-a spus nimic. N-a schimbat banda. N-a oftat.
Le-a lăsat pe Calea Victoriei, cu un „O seară bună” rostit corect, mecanic. Raluca i-a întins bancnota fără să se uite. A lăsat-o pe scaun, ca pe un bacșiș firesc.
Vlad a parcat câteva străzi mai departe. A stat cu fruntea pe volan minute în șir. Nu plângea. Era prea gol pentru asta.
În seara aceea, nu s-a dus acasă. A mers pe jos. A trecut pe lângă oameni care își țineau de mână copiii, pe lângă cupluri grăbite, pe lângă vitrine luminate. Lumea mergea înainte, nepăsătoare la prăbușirea lui interioară.
Acasă, a scos costumul din dulap. Inelul. Contractele de nuntă. Le-a pus pe masă ca pe niște dovezi într-un proces pe care îl pierduse deja.
Dimineața, a sunat-o.
— Trebuie să vorbim — a spus calm.
Raluca a venit sigură pe ea, cu zâmbetul pregătit. A început să vorbească despre planuri, despre meniuri, despre invitați.
Vlad a ridicat mâna.
— Te-am auzit ieri.
Zâmbetul ei s-a blocat.
— Ce vrei să spui?
— Eram eu. Șoferul. Tot drumul.
Liniște.
— Ai spus adevărul — a continuat el. — Și pentru prima dată, ți-l mulțumesc.
Raluca a încercat să râdă, să minimalizeze. Glume. Neînțelegeri. „Știi cum sunt fetele”.
Vlad s-a ridicat.
— Nu vreau să fiu bancomatul nimănui. Nici proiectul nimănui. Vreau să fiu ales.
A rupt logodna pe loc.
Au urmat săptămâni grele. Ziare. Bârfe. Presiuni. Dar, pentru prima dată după ani, Vlad dormea.
A început să refuze afaceri care nu-l reprezentau. A finanțat proiecte mici. A reluat desenul. A schițat o clădire comunitară într-un oraș mic. A stat de vorbă cu oameni care nu-i știau numele.
Într-o zi, într-o cafenea banală, o femeie i-a cerut un șervețel. Desena.
— Sunteți arhitect? — l-a întrebat.
Vlad a zâmbit.
— Încă nu. Dar învăț din nou.
Nu și-a găsit iubirea atunci.
Dar s-a găsit pe sine.
Și a fost, în sfârșit, suficient.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.