Degetele copilului tremurau ușor, dar nu slăbeau strânsoarea.
Un murmur s-a ridicat în hol, ca un zumzet de albine nervoase. O mamă a făcut un pas înapoi, strângându-și poșeta la piept. Un tată a ridicat sprâncenele și a șoptit: „Cum a intrat ăsta aici?”
Directorul școlii, un bărbat bine îmbrăcat, cu cravată și pantofi scumpi, a ieșit din birou cu pași repezi. Fața i s-a înroșit instantaneu.
— Domnule, nu aveți voie aici, a spus pe un ton tăios. Asta e o școală.
Bărbatul omului străzii s-a ridicat ușor, de parcă fiecare mișcare îl durea. N-a spus nimic. Doar a privit în jos, rușinat.
Copilul, însă, a ridicat capul.
— E cu mine, a spus încet, dar clar.
Toată lumea a amuțit.
Directorul a râs scurt, ironic.
— Cu tine? Nu e locul lui aici. Îl poți aștepta afară.
Atunci copilul a strâns mâna și mai tare.
— Nu, a spus. Dacă el pleacă, plec și eu.
Un profesor a oftat iritat. O mamă a dat din cap dezaprobator. Cineva a șoptit: „Ce rușine…”
Directorul s-a apropiat și, fără să se gândească prea mult, a spus replica care avea să schimbe totul:
— Nu poți aduce un boschetar murdar în școala noastră. Copiii noștri merită mai mult.
Cuvântul a căzut greu, ca o palmă.
Omul străzii a închis ochii pentru o clipă. Apoi a făcut un pas înapoi, încercând să-și elibereze mâna.
— E în regulă, puiule… a murmurat. Mă descurc eu.
Copilul a izbucnit în lacrimi.
— Nu! a strigat. Nu iar!
Un murmur mai puternic s-a stârnit. „Nu iar?” Cineva a auzit și a repetat.
Bărbatul a oftat adânc. Și atunci, pentru prima dată, a vorbit mai tare.
— Nu cer nimic. Doar am venit să-l aduc la școală. Azi e o zi importantă.
Directorul a râs din nou.
— Pentru cine? Pentru tine?
Copilul și-a șters lacrimile cu mâneca cămășii albe.
— Azi e ziua în care tata trebuia să vină la serbarea mea, a spus. Dar tata a murit acum doi ani. El… el a fost prietenul lui cel mai bun.
Holul a încremenit.
— M-a scos dintr-o casă unde nu aveam ce mânca, a continuat copilul. Mi-a dat ultimii lui 50 de lei ca să-mi cumpăr caiete. A dormit afară ca eu să pot dormi într-un pat.
Bărbatul a lăsat capul în jos. Umerii îi tremurau.
— Promisese tatălui meu că nu o să mă lase singur niciodată, a șoptit copilul. Și s-a ținut de cuvânt.
Un profesor și-a dus mâna la gură. O mamă a început să plângă.
Directorul a înghițit în sec.
— Cum te cheamă? a întrebat, schimbându-și tonul.
Bărbatul a ridicat privirea.
— Ion Marinescu.
Numele a trecut prin hol ca un curent rece.
Un profesor mai în vârstă s-a albit la față.
— Ion… Marinescu? a bâiguit. Inginerul?
Toți s-au întors spre el.
— Omul care a proiectat jumătate din blocurile din oraș? Cel care a donat bani școlilor? a continuat profesorul.
Ion a zâmbit trist.
— Am fost, a spus încet. Până când viața m-a pus la pământ.
Directorul a făcut un pas înapoi, ca și cum ar fi fost lovit.
Liniștea a fost spartă de aplauze. Mai întâi timid, apoi tot mai puternic. Părinți, profesori, copii.
Directorul s-a apropiat, cu voce tremurată.
— Îmi… îmi cer scuze. Am greșit.
Ion s-a uitat la copil.
— Hai, a spus. Intrăm?
Copilul a zâmbit pentru prima dată.
În ziua aceea, școala n-a mai fost doar despre lecții. A fost despre oameni. Despre demnitate. Despre promisiuni ținute.
Iar pe holul unde fusese umilit, un nou afiș a apărut a doua zi:
„Nu judeca omul după haine. Nu știi ce poveste poartă.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.