Maria a rămas o clipă pe loc.
Știa foarte bine ce urma să spună.
— Nu avem camere, a răspuns simplu.
E doar un restaurant.
Bărbatul cu ceasul scump a oftat iritat. Alții au început să vorbească între ei, scurt, tăios, ca într-o sală de ședințe.
— Afară sunt minus douăzeci de grade, a spus Alexandru, făcând un pas spre ea.
Nu putem pleca nicăieri. Drumurile sunt închise.
Maria s-a uitat instinctiv spre mătușa Ana. Femeia mai în vârstă le privea scena din ușa bucătăriei, cu mâinile strânse pe șorț.
— Avem sala din spate, a spus Maria încet.
Nu e cine știe ce… niște mese, câteva bănci.
— Ne descurcăm, a spus unul dintre ei imediat.
Plătim cât trebuie.
Maria a simțit cum i se strânge stomacul.
Banii erau o problemă.
Dar oamenii din fața ei erau… oameni.
— Dacă rămâneți, rămâneți pe riscul vostru, a spus ea.
Avem supă caldă, ceai, pături vechi. Atât.
A fost liniște pentru o secundă.
Apoi Alexandru a înclinat capul.
— Acceptăm.
Noaptea aceea a fost una cum Maria nu mai trăise.
Bărbați obișnuiți cu hoteluri de cinci stele dormeau pe bănci, în paltoane scumpe, mâncând ciorbă de legume din farfurii ciobite.
Unul dintre ei a ajutat-o pe mătușa Ana să aducă lemne.
Altul a spălat vasele fără să fie rugat.
Pe la trei dimineața, viscolul încă bătea, dar în restaurant era cald.
Și liniște.
Dimineața a venit cu un cer senin și o lumină crudă de iarnă.
Maria a deschis ușa restaurantului și a rămas nemișcată.
Curtea era plină.
Mașini negre, lucioase. SUV-uri, limuzine, jeepuri.
Una lângă alta.
135 de mașini de lux.
Vecinii ieșiseră deja pe la porți.
Unii își făceau cruce.
Alții scoteau telefoanele.
Alexandru a ieșit în urma ei.
— Prietenii noștri, a spus calm.
Am dat câteva telefoane.
Maria s-a întors spre el, fără să știe ce să spună.
— Cât vă datorez? a întrebat ea, în cele din urmă, cu jumătate de glumă.
Alexandru a zâmbit pentru prima dată sincer.
— Nimic.
Dar acceptați asta.
I-a întins un plic.
Înăuntru era un cec.
Suficient cât să plătească spitalul mamei ei.
Suficient cât să renoveze restaurantul.
Suficient cât să nu mai tremure de frică în fiecare lună.
— Ați făcut ce era omenesc, a spus el.
Noi doar răspundem.
După ce mașinile au plecat, satul a rămas tăcut.
„La Mătușa Ana” n-a mai fost niciodată la fel.
Dar Maria a rămas aceeași.
Cu mâinile muncite.
Cu inima deschisă.
Și cu convingerea că, uneori, o ciorbă caldă și un gest simplu pot schimba vieți.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.