Nu era o femeie. Nu era ceea ce se aștepta orice soție sau parteneră să vadă într-o astfel de clipă. Din spatele lui Andrei a ieșit, legănându-se stângaci, un copil mic. Un băiețel de vreo trei ani, desculț, cu o mașinuță roșie în mână.
Pentru o secundă, creierul meu a refuzat să lege imaginea. Parcă cineva apăsase pauză peste realitate. Andrei s-a albit la față. Zâmbetul i-a murit pe buze.
— Ana… pot să-ți explic… a bâiguit el.
Copilul se uita la mine curios, fără nicio urmă de vină. Avea ochii mari, căprui, la fel ca ai lui Andrei. Inima mi-a coborât în stomac.
— Cine e copilul ăsta? am întrebat, surprinzător de calmă.
Andrei a tras repede un halat pe el, apoi a luat copilul în brațe. Tremura.
— E… e fiul meu.
Cuvintele au căzut greu, ca niște pietre.
Am lăsat plasele jos. Steak-ul, căpșunile, seara romantică — toate au devenit brusc ridicole. M-am așezat pe marginea canapelei, de parcă nu mă mai țineau picioarele.
— Cum adică fiul tău? Noi suntem împreună de opt ani.
A oftat adânc. S-a așezat în fața mea, cu copilul pe genunchi.
— Cu zece ani în urmă am avut o relație scurtă. Femeia a plecat din țară. Acum o lună m-a contactat. E bolnavă. Copilul a rămas cu mine.
Am râs. Un râs scurt, nervos.
— Și ai uitat să-mi spui?
— Mi-a fost frică. Nu știam cum.
M-am uitat din nou la băiat. Își băga degetele în buzunarul halatului lui Andrei și se juca cu nasturele. Atât de firesc. Atât de real.
— Cum îl cheamă? am întrebat încet.
— Vlad.
Vlad. Un nume simplu. Românesc. Un copil care nu avea nicio vină că lumea mea tocmai se prăbușise.
În seara aceea n-am plecat. Am stat toți trei la masă. I-am făcut paste cu ce aveam prin frigider. Vlad a mâncat cu poftă și a adormit pe canapea, cu desenul animat pornit.
După ce a adormit, adevărul a ieșit bucățică cu bucățică. Andrei plătea pensie alimentară ani de zile. Trimitea bani, câteva mii de lei pe lună. De aceea economiile noastre nu creșteau niciodată. De aceea evita discuțiile despre copii.
M-am simțit mințită. Trădată. Dar, ciudat, nu furioasă pe copil.
— Ai fi putut să-mi spui, i-am spus. Poate aș fi înțeles.
— Știu, a răspuns el. Și dacă vrei să pleci, am să înțeleg.
Am stat trează toată noaptea. Ascultam respirația copilului din sufragerie. Mă gândeam la viața mea, la planuri, la ce înseamnă familie.
Dimineața, Vlad m-a trezit.
— Tanti Ana, mi-e foame.
Atunci s-a rupt ceva în mine. Sau poate s-a legat.
I-am făcut sandvișuri. L-am dus în parc. Vecinii se uitau ciudat, dar nu-mi păsa.
După câteva săptămâni, am început procedurile legale. Acte, drumuri, nervi, bani. Multă oboseală. Dar și seri cu povești, râsete, genunchi juliți și desene pe frigider.
Nu a fost ușor. Au fost certuri. Lacrimi. Îndoieli.
Dar într-o duminică, pe o bancă din parc, Vlad m-a luat de mână și a spus:
— Tu ești mama mea acum?
Atunci am știut răspunsul.
Uneori viața nu-ți dă ce ai plănuit. Îți dă ce ai nevoie. Iar adevărul, oricât de dur ar fi, poate deveni începutul unei familii adevărate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.