Moș Sebastian s-a întors acasă cu hârtia împăturită în buzunar și cu pașii grei. Nu i-a spus nimic Anei în ziua aceea. A mâncat în tăcere. A privit-o cum strânge masa. A ascultat liniștea.
În noaptea aceea n-a dormit.
După o săptămână, a chemat-o în sufragerie. A stat drept, ca la armată, cu mâinile pe baston.
— Ană, eu n-am să mai fiu mult pe-aici.
Ea a simțit cum i se strânge stomacul.
— Ce vreți să spuneți?
— Doctorul mi-a spus clar. Trei luni. Poate patru.
Ana a deschis gura, dar n-a ieșit niciun cuvânt.
— Am o propunere, a continuat el, cu vocea uscată. Mă căsătoresc cu tine. Casa, pământul, animalele… toate rămân ale tale. După mine.
Aerul din cameră a dispărut.
Ana a făcut un pas înapoi.
— Dumneavoastră… glumiți?
— Nu glumesc. N-am pe nimeni. Tu ești aici. E simplu.
Ana a simțit că o arde pieptul. Toată viața ei fusese luată drept ceva „simplu”. O soluție. O nevoie.
A tăcut mult. Apoi s-a apropiat.
— Nu, moș Sebastian.
El a clipit.
— Nu mă mărit pentru pământ. Și nici din milă.
Bătrânul a înghițit greu.
— Atunci pleci?
— Nu. Rămân. Vă gătesc. Vă spăl. Stau lângă dumneavoastră. Dar nu pentru acte.
Ochii lui s-au umplut de lacrimi pentru prima dată după ani.
În următoarele luni, Ana i-a fost mai aproape decât fusese oricine vreodată. I-a ținut mâna la durere. I-a citit. I-a ascultat amintirile. L-a îngropat pe om, nu pe proprietar.
În ultima zi, moș Sebastian a chemat notarul.
— Las totul Anei Varga, a spus clar. Pentru că a ales să rămână când putea pleca.
Când a murit, casa n-a mai fost goală.
Ana n-a devenit bogată peste noapte. A muncit pământul. A păstrat ferma vie. Și în fiecare dimineață deschidea ferestrele larg.
Pentru că uneori, adevărata moștenire nu e averea.
Ci faptul că ai fost iubit fără condiții.