…și nu uita niciodată.
Frigul mușca din Maria fără milă. Respirația îi ieșea în pufuri scurte, abia vizibile. Fiecare inspirație era un chin, fiecare expirație, o luptă câștigată pe muchie de cuțit. Dacă ar fi fost întrebată cum mai rezistă, n-ar fi știut să răspundă. Poate din încăpățânare. Poate din frică. Sau poate pentru că, undeva adânc, simțea că nu e singură.
Pădurea se mișca.
Nu ca o amenințare, ci ca un organism viu care se trezea. Crengile trosneau ușor. Pașii erau atenți, calculați. Patruzeci și șapte de suflete, fiecare cu propria poveste, fiecare purtând pe umeri ani de tăcere și neputință.
Oameni simpli. Un pădurar ieșit la pensie. Un cioban care-și pierduse fratele într-un „accident”. O profesoară de la sat care învățase prea devreme ce înseamnă să nu te creadă nimeni. Un șofer de camion, o infirmieră, un mecanic. Oameni pe care nimeni nu-i asculta.
Ei ascultau acum.
Au găsit-o întinsă, mică și frântă, ca o pasăre lovită de furtună. Cineva a înjurat încet. Altul și-a făcut cruce. Femeia a îngenuncheat prima, și-a scos haina groasă și a acoperit-o cu grijă.
„Trăiește”, a spus pădurarul, punând două degete la gâtul ei. „Abia… dar trăiește.”
N-a fost nevoie de ordine. Fiecare știa ce are de făcut. Unul a sunat un doctor dintr-un sat apropiat, fără să dea nume. Altul a pornit o dubă veche, ascunsă mai jos de drum. Au improvizat o targă din crengi și pături, mișcându-se încet, cu o grijă aproape sfântă.
Drumul până la casa izolată de la marginea pădurii a părut nesfârșit. Maria a gemut o dată, apoi s-a liniștit. Căldura i-a cuprins treptat trupul, iar durerea s-a retras puțin, ca o fiară sătulă pe jumătate.
Zilele următoare au fost o ceață de febră, voci joase și mâini care nu cereau nimic în schimb. Doctorul a spus clar: „Dacă mai stătea două ore acolo, murea.” Nimeni n-a comentat. Știau.
Când Maria s-a trezit cu adevărat, prima dată, a plâns. Nu de durere. De ușurare. Cineva îi lăsase pe noptieră un ceai cald și o iconiță mică. Altundeva, într-un borcan, erau bani — câteva mii de lei strânși din puținul fiecăruia.
„Pentru când o să ai nevoie”, i-a spus femeia. „Fără datorii. Fără hârtie cu datorie.”
Adevărul a ieșit la lumină încet, dar sigur. Nu dintr-o singură declarație, ci din multe șoapte care, puse cap la cap, au devenit imposibil de ignorat. Martori care nu mai tăcuseră. Drumuri refăcute. Ore verificate. Alibiuri care s-au prăbușit.
Andrei Hartman n-a mai dormit liniștit. Nici Radu. Nici Mihai. Pădurea nu uitase. Oamenii nu mai uitau.
Când verdictul a fost dat, nu a fost o răzbunare spectaculoasă. A fost justiție. Simplă. Rece. Irevocabilă.
Maria a ieșit din sala de judecată sprijinită într-un baston. Afară ningea ușor. A inspirat adânc și a zâmbit pentru prima dată fără frică.
Nu fusese salvată de un miracol.
Fusese salvată de oameni.
De cei care, când nimeni nu se uita, au ales să nu întoarcă privirea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.