Când a terminat de mâncat, băiatul a rămas nemișcat, cu fruntea lipită de gard. Respira mai liniștit acum. De parcă lumea nu-l mai durea chiar atât de tare.
— Cum te cheamă? — l-a întrebat Victoria.
— Andrei — a spus el încet. — Mulțumesc.
Era pentru prima oară când zâmbea. Un zâmbet mic, strâmb, dar adevărat.
În zilele următoare, Andrei a apărut din nou. Și iar. Stătea mereu dincolo de gard, în același loc. Victoria îi aducea ce putea: jumătate de sandviș, un covrig, uneori doar un măr. Niciodată nu se plângea. Niciodată nu cerea mai mult.
Au început să vorbească.
Andrei locuia într-o garsonieră părăsită cu mama lui, care era bolnavă și nu putea munci. Uneori nu aveau curent. Alteori, nici mâncare. Victoria îi povestea despre bunica ei, despre visele ei simple — să fie învățătoare, să aibă o casă liniștită.
Într-o zi, înainte de vacanța de iarnă, Andrei a spus brusc:
— Când o să fiu mare și bogat, o să te iau de nevastă.
Victoria a râs.
— De ce?
— Pentru că m-ai hrănit când nu aveam nimic — a spus el serios. — Și n-o să uit asta niciodată.
După acea iarnă, Andrei n-a mai venit.
Zilele au trecut. Apoi anii. Victoria a crescut. A terminat școala, liceul, a început să muncească într-un magazin. Bunica a murit. Viața a mers înainte, cu bune și rele, cu lipsuri și speranțe mici.
Andrei a devenit o amintire din copilărie. Una frumoasă, dar îndepărtată.
Până într-o după-amiază.
Victoria ieșea din tură, obosită, când un bărbat bine îmbrăcat s-a oprit în fața magazinului. Costum simplu, curat. Privire caldă.
— Victoria Ionescu? — a întrebat.
— Da…
Bărbatul a zâmbit. Acel zâmbet strâmb.
— Eu sunt Andrei.
Inima i-a sărit din piept.
Andrei îi povesti totul. Cum fusese luat de Protecția Copilului. Cum mama lui murise. Cum muncise din greu, școală, facultate, nopți fără somn. Cum ajunsese să-și deschidă propria firmă. Nu era milionar, dar avea stabilitate. Demnitate.
— N-am uitat niciodată sandvișul ăla — spuse el. — Nici promisiunea.
Victoria a simțit cum i se umezesc ochii.
Au mers la o cafea. Apoi la alta. Apoi la plimbări lungi, vorbind despre trecut și prezent.
Un an mai târziu, Andrei a îngenuncheat în fața ei, într-un parc simplu, cu o cutiuță modestă.
— Nu sunt bogat — a spus el. — Dar sunt omul care n-a uitat. Și vreau să fiu al tău, dacă mă vrei.
Victoria a zâmbit printre lacrimi.
— Te vreau.
Și atunci a înțeles ceva ce bunica ei știa de mult: uneori, un gest mic hrănește nu doar un stomac, ci un destin întreg.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.