Ana răsuflă ușurată, deși inima îi bătea încă neliniștită. Știa că din acea clipă nimic nu va mai fi la fel. Profesorul lăsase recomandările, Edmund părea mai împăcat, dar în aer plutea tensiunea. Lidia, care până atunci fusese stăpâna fiecărei situații, acum se mișca prin casă ca o umbră, supraveghind fiecare gest.
A doua zi dimineață, Edmund stătea deja îmbrăcat într-un fotoliu lângă fereastră. Purta un pulover de lână pe care nu-l mai îmbrăcase de luni de zile. Privea grădina, unde primele muguri se deschideau pe ramurile magnoliilor.
— Știi, Ano — spuse el, când ea îi așeză micul dejun — aseară, pentru prima dată după mult timp, am dormit toată noaptea. Fără amețeli ciudate, fără coșmaruri. Doar liniște.
Ana zâmbi, simțind că riscul ei avusese rost. Dar Lidia nu suporta liniștea. Pașii ei, aspri și grăbiți, răsunau pe coridoare. Când intră în salon, privirea ei o străpunse pe Ana.
— Cum te simți, Edmund? — întrebă cu o dulceață forțată.
— Mai bine, Lidio. Mult mai bine — răspunse simplu el.
Pe chipul femeii se ivi un zâmbet, dar ochii îi rămăseseră reci. — Trebuie să fie o îmbunătățire trecătoare. Nu ar trebui să renunțăm la terapia de până acum.
— Nu renunțăm — spuse calm Edmund. — Doar schimbăm drumul. Am dreptul să încerc altfel.
În acea zi atmosfera deveni mai apăsătoare. Lidia vorbea în șoaptă la telefon, se încuia în birou, iar când ieșea, mișcările ei erau și mai calculate. Ana simțea că soția lui Edmund nu cedase încă.
Câteva zile trecură într-o liniște aparentă. Edmund ieșea din ce în ce mai des în grădină. Uneori glumea că se simțea ca un fugar care și-a recăpătat libertatea. Ana îl însoțea la plimbări, iar în inima ei se năștea un amestec de bucurie și teamă.
Într-o după-amiază, când se întorceau de la o scurtă plimbare, la poartă se opri o mașină elegantă. Din ea coborî doctorul Latowski, medicul de până atunci al lui Edmund, un bărbat cu maniere impecabile și un zâmbet care semăna mai mult a mască decât a bunăvoință.
— Domnule Stoller — începu el, abia aruncând o privire spre Ana — am auzit vești îngrijorătoare. Se pare că cineva intervine în terapia mea. Este inacceptabil.
Edmund îl privi liniștit. — Doctore, apreciez eforturile dumneavoastră. Dar de acum vreau să urmez o altă cale. Profesorul Malinowski a preluat îngrijirea mea.
Pe fața lui Latowski apăru un rictus pe care nu reuși să-l ascundă. — Este o greșeală gravă. Nimeni nu vă cunoaște cazul mai bine decât mine.
— Îl cunoașteți din dosare. Eu vreau ca cineva să mă vadă ca pe un om, nu doar ca pe grafice — răspunse ferm Edmund.
Ana observă cum doctorul se întoarse spre Lidia. Privirile lor se întâlniră o clipă — ca doi aliați într-un război ascuns. Apoi Latowski își luă rămas bun rece și plecă, promițând că „nu e totul pierdut”.
Seara, Lidia izbucni. — Știi ce faci?! — strigă ea, stând deasupra soțului. — Îți negi anii mei de grijă, munca mea, loialitatea mea!
Edmund ridică mâna, cerând liniște. — Grija ta a devenit o închisoare pentru mine. Și nu vreau să mai trăiesc după gratii.
Fraza atârnă între ei ca o sentință. Lidia ieși în fugă din cameră, iar Ana auzi trântirea ușii biroului.
Zilele următoare fură pline de tensiune, dar Edmund își recăpăta treptat puterile. Mergând din ce în ce mai departe, râzând mai tare, povestind amintiri din tinerețe, părea un alt om. Ana simțea că îl descoperea din nou.
Într-o dimineață, când îi aduse cafeaua, el o privi serios. — Știi, Ano, curajul tău mi-a salvat viața. Poate nu pentru mulți ani, dar suficient ca să simt din nou că trăiesc.
În ochii lui strălucea ceva ce nu mai fusese acolo de mult — recunoștință și pace.
Iar Lidia? Cu timpul, revolta i se stinse. Înțelese că nu putea învinge voința soțului. În locul țipetelor, începu să-i aducă fructele preferate, să-i așeze pledul pe umeri, deși în privirea ei pâlpa încă o rezervă.
Casa, care până nu demult mirosea a medicamente, acum se umplea de sunetul vechilor discuri și de aroma cafelei proaspete. Ana știa că nu putea schimba întreaga lume, dar schimbase lumea unui singur om. Și uneori asta era de ajuns ca să crezi în sensul vieții.
Iar când seara stătea în mica bucătărie, auzind râsul lui Edmund venind din salon, simțea că luase cea mai importantă decizie a vieții sale — aceea de a alege omenirea în locul procedurilor.
Fiindcă adevărata putere nu stă în control, ci în curajul de a lăsa pe celălalt să respire în propriul ritm.