Necunoscutul o speria mai tare decât trădarea.
Alina stătea pe marginea patului, cu rochia de mireasă atârnată pe dulap, încă în husă. Alb imaculat, ca o promisiune pe care nimeni nu se mai grăbea s-o țină. Se uita la ea și simțea cum o apasă pieptul.
Telefonul vibra des. Mama. Soacra. Nașa. Mesaje scurte, vagi: „Ești bine?”, „Ce se întâmplă?”, „Nunta e mâine”.
Ionuț era în bucătărie. Spăla mecanic o cană, de parcă gestul ăla putea curăța ceva. Nu mai încerca să se apere. Tăcea. Și tăcerea lui era mai grea decât orice explicație.
Alina s-a ridicat. A mers încet până la fereastră. Afară, blocurile gri, mașinile parcate strâmb, o vecină care scutura covorul. Viață normală. Ca și cum lumea nu se prăbușea pentru nimeni.
Și atunci a înțeles.
Nu noaptea aceea o distrusese. Nu fata plătită. Nu minciuna spusă prost. Ci faptul că el nu vedea nimic greșit. Că pentru el „tradiția” cântărea mai mult decât ea.
– Ionuț, – a spus calm, surprinzându-se pe sine. – Nu mai pot.
El s-a întors brusc.
– Cum adică nu mai poți? Am zis că-mi pare rău. Putem trece peste. O să fie bine.
– Nu, – a clătinat ea din cap. – Tu vrei să fie ca înainte. Eu nu mai sunt aceeași.
A luat husa cu rochia și a pus-o jos. Fără dramatism. Fără lacrimi. Le plânsese pe toate în noaptea precedentă.
– Anulez nunta.
Ionuț a pălit.
– Alina, gândește-te. Avem avansul la restaurant, lăutarii, rochiile, rudele… O să râdă lumea. Ai idee câți bani am băgat? Zeci de mii de lei!
– Știu, – a spus ea. – Dar costul vieții cu tine ar fi fost mai mare.
A sunat-o pe mama. Apoi pe nașă. Apoi pe restaurant. Fiecare apel era ca o piatră luată de pe inimă. Rușine, șoapte, tăceri lungi. Dar nimic nu o mai clătina.
Seara, Daria a venit cu două pungi de mâncare și o sticlă de vin ieftin.
– Ai făcut ce trebuia, – i-a spus. – Nu toată lumea are curajul ăsta.
Primele săptămâni au fost grele. Alina s-a mutat într-o garsonieră mică, cu chirie. Mobilă veche, pereți subțiri, dar liniște. Și liniștea, pentru prima dată, nu o speria.
A început să doarmă mai bine.
A început să râdă din nou.
Și, într-o dimineață, mergând spre muncă, cu o cafea la doi lei în mână, a simțit ceva ciudat: ușurare.
Nu mai trebuia să se micșoreze ca să încapă în viața altcuiva.
Nu mai trebuia să accepte jumătăți de adevăr.
Viața nu devenise perfectă. Dar devenise a ei.
Și asta era mai mult decât suficient.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.