Ana a respirat adânc. Podeaua sălii de sport era rece sub adidașii ei uzați. Liniștea devenise apăsătoare, ca înaintea unei furtuni. Se auzea doar bâzâitul neonului și câteva telefoane care înregistrau.
A ridicat încet capul.
Nu s-a pus în genunchi.
Privirea ei nu mai era speriată. Era limpede. Calmă. Hotărâtă.
— Nu, — a spus simplu.
Un murmur de surpriză a străbătut sala.
— Ce-ai zis? — a râs Andrei, căpitanul echipei, convins că nu a auzit bine.
Ana a făcut un pas în față. Mic, dar ferm.
— Am spus nu. N-am de ce să-mi cer scuze pentru că am răspuns corect la o întrebare.
Râsetele s-au stins unul câte unul. Ceva se schimbase. Chiar și aerul părea diferit.
Andrei a strâns maxilarul.
— Ai grijă cum vorbești, — a mormăit el. — Știi cu cine te pui?
Ana a zâmbit ușor. Nu un zâmbet sfidător. Unul trist.
— Știu foarte bine.
Și atunci, ușa sălii s-a deschis brusc.
Toate capetele s-au întors.
În prag stătea directoarea liceului, însoțită de un bărbat în costum simplu, dar elegant, și de diriginta clasei a XI-a B. În mâna bărbatului era o mapă groasă.
— Ce se întâmplă aici? — a întrebat directoarea, cu o voce care nu lăsa loc de glume.
Cercul s-a desfăcut instantaneu. Telefoanele au coborât. Unii elevi au făcut pași înapoi.
Andrei a pălit.
Bărbatul în costum s-a apropiat de Ana și i-a pus o mână pe umăr.
— Ești bine? — a întrebat-o blând.
Ana a dat din cap.
— Da, domnule tata.
Un șoc a trecut prin sală.
Tatăl ei.
Bărbatul s-a întors spre directoare.
— Sunt Mihai Ionescu, — a spus calm. — Avocat. Și, de dimineață, am primit mai multe mesaje video cu fiica mea umilită aici, în școală.
A deschis mapa. Printre foi se vedeau capturi de ecran, mesaje, filmări.
— Nu e prima dată, — a continuat el. — Doar prima dată când cineva a avut curajul să trimită dovezi.
Directoarea a închis ochii pentru o clipă.
— Andrei, — a spus ea grav, — vino aici.
Băiatul părea brusc mult mai mic. Mult mai singur.
— Tatăl tău a fost deja sunat, — a adăugat ea. — Și federația sportivă. Există reguli clare privind comportamentul elevilor.
Ana a privit în jur. Unii dintre colegi își plecau rușinați privirea. Alții păreau speriați. Câțiva… ușurați.
— Ani de zile am tăcut, — a spus ea, cu voce tare, pentru toți. — Am crezut că dacă sunt săracă și port aceleași haine, merit să fiu călcată în picioare. Dar nu e așa.
Sala era mută.
— Nimeni nu merită asta.
Andrei a fost scos din sală. Fără aplauze. Fără râsete. Doar cu pași grei și capul plecat.
În zilele următoare, lucrurile s-au schimbat. Anchete. Consilii. Suspendări. Echipa a rămas fără căpitan.
Ana nu a devenit brusc populară. Dar a devenit respectată.
La final de an, la festivitate, directoarea a vorbit despre curaj. Despre a spune „nu”. Despre a nu filma, ci a interveni.
Ana stătea în rândul al doilea, într-o rochie simplă. Tatăl ei era în sală, zâmbind.
Pentru prima dată, nu mai era invizibilă.
Era liberă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.