Ambulanța a sosit în trombă, luminile albastre tăind dimineața cenușie. Paramedicii au preluat copiii cu mișcări rapide, sigure. Ușile s-au trântit, iar motorul a pornit în grabă.
Ursu a rămas în prag, ud până la piele, tremurând. Nu de frig.
Elena s-a apropiat încet, ținând o cană cu ceai fierbinte.
— Bea. Altfel cazi din picioare.
A luat cana fără să spună nimic. Aburul îi înțepa ochii. De ani buni nimeni nu-i mai vorbise așa. Simplu. Uman.
— Copiii sunt ai fratelui meu, a spus ea încet. I-au adoptat după ani de așteptare. Ieri trebuiau să ajungă la București, la o evaluare finală.
Ursu a strâns maxilarul.
— Cineva i-a scos din casă. Noaptea. I-a dus în pădure.
Tăcerea dintre ei era grea. Afară, zăpada continua să cadă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Câteva ore mai târziu, poliția a confirmat ce instinctul lui Ursu știa deja. Tatăl adoptiv dispăruse. Conturile goale. O hârtie cu datorii găsită pe masă. Presiuni. Amenințări. O viață care cedase.
— N-a vrut să-i omoare… a spus Elena, cu voce frântă. A vrut să scape.
Ursu a lovit ușor peretele cu pumnul.
— Copiii nu sunt bagaje.
Zilele următoare au fost un vârtej. Spital. Anchete. Presă. Oameni care șușoteau când îl vedeau pe Ursu stând zilnic pe hol, așteptând vești.
Când copiii au fost declarați în afara pericolului, a venit și decizia: temporar, fără familie.
— Vor ajunge într-un centru, a spus cineva, evitând privirea.
Ursu s-a ridicat în picioare.
— Nu.
Toți s-au întors spre el.
— Am o casă. Caldă. Curată. N-am mult, dar e destul. Și n-o să-i mai lase nimeni în frig.
A urmat o tăcere lungă. Hârtii. Evaluări. Vecini întrebați. Un trecut cercetat la sânge.
Dar adevărul era simplu: omul care sărise în apă înghețată fără să clipească nu putea fi un pericol.
Într-o seară, târziu, Ursu a deschis ușa casei lui din marginea satului. În brațe ținea cea mai mică fetiță, adormită. Ceilalți doi pășeau nesiguri, cu ochii mari.
— Aici e cald, a spus el. Și e liniște.
Fetița i-a prins degetul.
Ursu a simțit cum ceva vechi, înghețat în el, începea să se topească.
Nu toți eroii poartă costume. Unii poartă geci vechi de piele, mâini bătătorite și un suflet care, la momentul potrivit, alege să nu treacă mai departe.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.