Am urcat scările încet, cu inima bătându-mi în urechi. Când am deschis ușa, primul lucru pe care l-am simțit a fost mirosul. Nu de mâncare. De dezordine.
Pantofi aruncați peste tot. Farfurii nespălate în chiuvetă. Pe masă, resturi de fast-food.
Andrei stătea pe canapea, obosit, cu barba crescută. Când m-a văzut, s-a ridicat brusc.
— Ana… a început el.
— Unde sunt? am întrebat calm.
— Au plecat ieri.
— De ce?
A oftat adânc și s-a lăsat înapoi pe canapea.
— Pentru că… n-a fost ușor.
Am lăsat geanta jos și m-am așezat în fața lui.
— Spune.
— În prima zi am comandat mâncare. A doua zi la fel. A treia zi mama a zis că nu e sănătos. Am încercat să gătesc… a ieșit prost. Copiii n-au mâncat. Alina s-a supărat că nu mai e suc, că nu e desert. Mama comenta tot timpul.
A făcut o pauză.
— Și la un moment dat, unchiul Vasile a întrebat cine plătește tot.
Am ridicat o sprânceană.
— Și?
— Le-am spus adevărul. Că noi. Că tu. Că de obicei tu gătești și cumperi tot.
Am tăcut.
— Atunci mama s-a supărat. A zis că „nu așa se face la familie”. Alina a zis că nu știa că ne e greu. Dar nimeni n-a scos un leu.
— Și?
— Și după ce am spus că nu mai comand, că nu mai am bani… au decis să plece mai devreme.
Liniște.
— Ana… a continuat el. — Nu mi-am dat seama. Chiar nu mi-am dat seama cât de mult duci singură.
M-am ridicat și am deschis frigiderul. Era aproape gol.
— Uite asta, Andrei. Asta e realitatea mea zilnică.
S-a apropiat încet.
— Îmi pare rău. Am fost laș. Mi-a fost mai ușor să te las pe tine să duci tot, decât să spun ceva.
— Știu, am spus simplu.
A tăcut.
— Nu mai vreau să fie așa, a spus el într-un final. — Nici cu ei, nici cu nimeni. Dacă mai vin musafiri, stabilim clar. Sau nu mai vin.
L-am privit atent. Nu vorbea defensiv. Vorbea obosit. Sincer.
— Nu e vorba doar de ei, am spus. — E vorba de mine. De faptul că m-ai luat de bună.
A dat din cap.
— Ai dreptate.
În seara aceea n-am gătit. Am mâncat sandvișuri. Împreună. În liniște.
În zilele următoare, Andrei a început să facă lucruri mărunte. A mers la cumpărături. A spălat vasele. A gătit o ciorbă simplă — nu grozavă, dar a fost un început.
După o săptămână, mama lui a sunat.
— Mai venim pe la voi luna viitoare? a întrebat ea.
Andrei s-a uitat la mine.
— Nu, mamă, a spus ferm. — Data viitoare ne vedem la voi. Sau la restaurant. Și fiecare plătește ce mănâncă.
Am zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
Uneori, ca să fii văzut, trebuie să pleci.
Iar uneori, cinci zile de liniște pot schimba un mariaj mai mult decât ani de tăcere.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.