Ana a oftat adânc și a continuat.
A mai pus o curea, un pulover vechi, apoi a ajuns la sertarul de jos al dulapului.
Un sertar pe care nu-l deschisese niciodată.
Nu pentru că ar fi fost interzis, ci pentru că Victor îl ținea mereu închis și spunea, zâmbind, că sunt „hârtii fără importanță”.
Când l-a tras, a simțit o strângere în piept.
Înăuntru erau dosare, plicuri și o mapă subțire, uzată.
A luat mapa și s-a așezat pe pat.
Mâinile îi tremurau ușor.
Primul document era un extras bancar.
Nu recunoștea contul.
Sumele erau mari.
Zeci de mii de lei, mișcări regulate, ani la rând.
Ana a clipit de câteva ori, crezând că vede greșit.
Apoi a găsit o chitanță de transfer.
Beneficiar: Maria Ionescu.
Numele nu-i spunea nimic.
A simțit cum i se usucă gura.
A continuat să caute.
În mapă erau scrisori.
Nu multe, dar suficiente.
Le-a citit pe rând.
Era scrisul lui Victor.
Calm, ordonat.
În ele vorbea despre responsabilitate, despre un copil, despre „ceea ce trebuie făcut”.
Ana a simțit cum i se înmoaie picioarele.
Copil.
Un alt copil.
Un fiu născut cu mult timp în urmă, dintr-o relație de care ea nu știa nimic.
Un copil pe care Victor îl sprijinise financiar în secret timp de peste douăzeci de ani.
Nu fusese o aventură trecătoare.
Fusese o viață paralelă.
Ana a lăsat hârtiile să cadă pe pat.
În cap îi vuia.
Toți anii.
Toate serile în care el spunea că e obosit.
Toate „orele suplimentare”.
Toate absențele explicate.
Totul căpăta un alt sens.
Nu a plâns imediat.
A rămas nemișcată mult timp, privind în gol.
Durerea nu era explozivă.
Era surdă, adâncă, ca o fisură care se lărgește încet.
Nu o trădase doar ca soț.
O trădase în însăși fundația vieții lor.
În zilele următoare, Ana a aflat tot.
Cu ajutorul unui avocat.
Cu documente.
Cu adevăruri reci.
Victor avusese un fiu înainte să se căsătorească.
Nu avusese curajul să-i spună.
A ales să tacă.
Să repare în tăcere.
Să mintă frumos.
Ana a simțit furie.
A simțit rușine.
A simțit că 45 de ani din viața ei se clătinau.
Dar, într-o seară, stând singură la masa din bucătărie, cu aceeași masă la care râseseră copiii, a înțeles ceva.
Victor fusese slab.
Nu monstru.
Un om care alesese greșit.
Durerea nu dispărea, dar nu o mai distrugea.
Ana a făcut ceea ce nu credea că va putea vreodată.
L-a căutat pe acel fiu.
Un bărbat trecut de patruzeci de ani.
S-au întâlnit într-o cafenea mică, de cartier.
Au vorbit puțin.
Au tăcut mult.
Și-au spus adevărul.
Nu s-au îmbrățișat.
Nu au plâns.
Dar s-au privit ca doi oameni care poartă aceeași rană.
Când Ana s-a întors acasă, a deschis ferestrele.
A lăsat aerul să intre.
Viața ei nu fusese o minciună totală.
Fusese reală.
Cu iubire.
Cu greșeli.
Cu adevăruri incomplete.
Și, pentru prima dată după mult timp, Ana a simțit că poate merge mai departe.
Nu ca soția cuiva.
Ci ca ea însăși.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.