Doina Călinescu s-a opus inițial. Dar frica începea să roadă penitenciarul din interior. Dacă lucrurile scăpau de sub control, urma revoltă. Iar o revoltă într-o închisoare de maximă siguranță nu se stinge cu vorbe frumoase.
Așa a intrat în anchetă inginerul de securitate Andrei Chirilă, trimis de Administrația Națională a Penitenciarelor. Un bărbat slab, cu ochi neliniștiți, care nu se uita la ziduri. Se uita la obiceiuri.
— Camerele pot fi perfecte și tot să nu vadă nimic — a spus din prima seară —. Trebuie urmărită rutina. Ce se repetă.
A cerut fișele de muncă ale celor patru femei. Program, trasee, supraveghetori.
Coincidența i-a înghețat sângele.
— Toate lucrează la spălătorie, nu?
Spălătoria era la subsol. Un monstru de beton, cu mașini industriale și aburi groși. Teoretic, era sigură: camere, patrule, acces limitat. „Acolo nu se poate întâmpla nimic”, repetau superiorii.
Andrei s-a strecurat printre uscătoare, a bătut pereții cu degetele, a verificat colțurile. Până când, în spatele unei mașini mari, acoperită de scame vechi, a găsit ceva ce nu trebuia să fie acolo.
Nu era o crăpătură.
Era o deschidere.
— Asta nu e uzură — a murmurat —. Asta e făcută.
Au spart parțial peretele. În spatele lui, un culoar îngust ducea spre un tunel vechi de mentenanță. Uitat. Oficial „dezafectat”. Dar nu abandonat: urme recente, cabluri, o lanternă prinsă cu bandă, pași.
Tunelul lega penitenciarul de femei de cel de bărbați, pe sub un teren considerat sigur. Dar cel mai grav nu era că exista.
Ci că fusese întreținut. Și ascuns.
În noaptea aceea, Andrei a instalat camere ascunse, fără știrea personalului obișnuit.
— Dacă cineva din interior acoperă asta, nu putem avea încredere în sistemul normal — a spus.
Simona n-a dormit. A stat în cabinet, cu o cafea rece în mână.
La ora 2:18, camera a înregistrat mișcare.
O umbră a ieșit din tunel. Apoi alta. Bărbați cu fețele acoperite. Semnale scurte. Unul a rămas de pază.
Totul a fost înregistrat.
A doua zi dimineață, masca a căzut.
Au urmat descinderi, arestări, anchete. Supraveghetori, tehnicieni, chiar și un adjunct al conducerii au fost ridicați. Tunelul fusese folosit ani la rând, sub protecția tăcerii și a șpăgilor.
Deținutele au început, încet, să vorbească.
A fost dureros. A fost murdar. Dar adevărul a ieșit la lumină.
Iar Simona, stând într-o seară pe treptele reci ale penitenciarului, a înțeles ceva simplu: răul nu apare dintr-o dată. Se strecoară, atunci când prea mulți aleg să tacă.
De data asta, tăcerea fusese spartă.
Și nimic n-a mai fost la fel.