Și respirația i s-a oprit.Pentru că Luna nu desenase un scaun cu rotile. Desenase aripi.
Sofia a simțit cum i se strânge pieptul.
Nu pentru că ar fi vrut să plângă din nou.
Ci pentru că, pentru prima dată după ani întregi, cineva nu o văzuse prin lipsă.
Luna desenase aripi mari, colorate stângaci, cu sclipici ieftin și linii tremurate. O figură de om în mijloc, zâmbind larg, fără frică.
„Zboară”, a explicat Luna simplu. „Când ești trist, zbori.”
Sofia a atins hârtia cu vârful degetelor, ca și cum ar fi fost ceva fragil, ceva viu.
„E… frumos”, a spus încet.
Mihai s-a uitat la desen, apoi la Sofia. Și pentru o clipă, ochii lui au fost umezi.
Au mai stat.
Ploaia s-a oprit.
Cafeneaua s-a golit încet, dar nimeni nu se grăbea.
Au vorbit despre București, despre străzi sparte și clădiri vechi care încă țin. Despre chirii scumpe, despre salarii care nu ajung, despre cum viața te împinge în colțuri în care nu te-ai fi văzut niciodată.
Sofia a spus adevărul.
Despre accident.
Despre spital.
Despre lunile în care 3.200 de lei pe lună păreau o glumă proastă.
Despre prietenii care au dispărut „fără să vrea”.
Mihai n-a întrerupt-o.
N-a compătimit-o.
A ascultat.
Când s-au ridicat să plece, el n-a spus „te ajut?”. A spus:
„Spune-mi dacă vrei.”
Diferența a contat.
Au ieșit împreună în stradă. Luna țopăia printre bălți. Sofia respira aerul rece ca și cum ar fi fost nou.
„Poate…”, a spus Mihai, stânjenit, „dacă vrei, mai bem o cafea altădată. Cu sau fără desen.”
Sofia a zâmbit.
Nu un zâmbet de apărare.
Unul adevărat.
„Mi-ar plăcea.”
Au trecut luni.
Nimic n-a fost ușor.
Dar a fost sincer.
Mihai a început să proiecteze rampe adevărate, nu improvizații. Sofia l-a ajutat, desenând din nou, chiar dacă mâinile îi mai tremurau.
Au muncit.
Au greșit.
Au râs.
Luna le spunea „echipa mea”.
Într-o zi, Sofia a revenit într-o sală de curs.
În alta, Mihai a lăsat verigheta într-un sertar, nu ca să uite, ci ca să poată merge mai departe.
Într-o dimineață, Sofia s-a uitat în oglindă și nu s-a mai văzut ca un compromis.
S-a văzut întreagă.
Nu pentru că cineva a „salvat-o”.
Ci pentru că, în sfârșit, cineva a stat.
Iar uneori, asta e tot ce ai nevoie ca să-ți crească aripi.
Nu pe hârtie.
Ci în viață.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.