A doua zi a început mai devreme decât ar fi vrut. Miros de cafea arsă, podele reci și un nod în stomac pe care Andrei nu-l mai simțise de ani de zile. Nu era foame. Era vină.
Ana a ajuns prima, cu geaca subțire pe ea și o pungă de covrigi în mână. I-a întins unul fără să spună nimic.
— Mănâncă. O să fie lungă ziua, i-a șoptit.
Pe la prânz, sala era plină. Oameni grăbiți, familii cu copii, turiști obosiți. Radu țipa din colțul lui, iar tensiunea plutea în aer ca un fum greu. Andrei greșise o comandă. Nimic grav. O porție de sarmale ajunsese la masa greșită.
— Ești incapabil? a urlat Radu, de față cu toată lumea.
Ana a intervenit imediat, fără să clipească.
— A fost vina mea. Eu i-am spus greșit masa.
Andrei a rămas blocat. Știa că minte pentru el. Știa și că o face des.
Mai târziu, în spate, lângă chiuvetă, a întrebat-o încet:
— De ce ai făcut asta?
Ana a oftat, și pentru prima dată masca ei s-a crăpat.
— Pentru că aici nu contează adevărul. Contează să nu-l superi.
Seara, după ce ultimii clienți au plecat, Ana s-a așezat pe un scaun, epuizată. Radu plecase, trântind ușa. În liniștea aia grea, ea a murmurat, fără să știe cui vorbește:
— Știi ce doare cel mai tare? Că nu mai simțim că aparținem.
Trei cuvinte. „Nu mai aparținem.”
Andrei a simțit cum i se strânge pieptul. Restaurantul lui. Oamenii lui. Și nimeni nu se mai simțea acasă.
A doua zi dimineață, a intrat pe ușa din față. Costum simplu, fără opulență. Angajații au încremenit. Radu a albit.
— Bună dimineața, sunt Andrei Călinescu, a spus calm. Proprietarul.
A urmat o liniște tăioasă.
— Am lucrat aici. Am văzut tot. Și de azi, lucrurile se schimbă.
Radu a încercat să vorbească. N-a apucat.
— Ești concediat. Azi. Fără discuții.
Andrei s-a întors către echipă.
— V-am dezamăgit. Am fost absent. Dar dacă vreți, putem repara. Împreună.
Ana avea lacrimi în ochi.
— Chiar vorbiți serios?
— Da, a spus el. Și începem acum.
Au urmat săptămâni grele. Reguli noi. Respect. Salarii corecte. Program omenesc. Andrei era acolo zilnic. Servea mese. Spăla vase. Asculta.
„Salcia Veche” a renăscut. Nu peste noapte. Dar sincer.
Într-o seară, restaurantul era din nou plin de râsete. Andrei a trecut pe lângă masa Anei.
— Mulțumesc, i-a spus.
— Pentru ce?
— Pentru că mi-ai amintit că un loc nu e o afacere. E o familie.
Ana a zâmbit. Și pentru prima dată după mult timp, chiar simțea că aparține.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.