Bastonul a lovit ușor podeaua de lemn. Un singur sunet. Sec. Clara a închis ochii, așteptând ce era mai rău. Constantin s-a ridicat încet din fotoliu. Nu părea furios. Nu părea nici măcar deranjat. Părea… obosit.
A luat mașinuța din mâna copilului. A întors-o pe toate părțile, atent, ca și cum ar fi fost ceva fragil și prețios.
— Știi — a spus el, după câteva clipe — când eram mic, n-am avut jucării.
— Tata muncea pe șantier, mama spăla scări.
— Ce aveam, împărțeam cu frații mei.
Clara a deschis ochii, surprinsă. Nu-l mai auzise niciodată vorbind așa. Constantin a pus mașinuța pe masă, lângă plicul cu bani. Apoi a împins plicul spre Clara.
— Banii nu sunt o capcană pentru tine — a spus calm.
— Au fost pentru mine.
Clara a rămas fără aer.
— Nu înțeleg…
— Am vrut să văd ce fel de oameni intră în casa mea — a continuat el.
— Am bani. Case. Mașini.
— Dar nu mai știam dacă mai există oameni care să pună un om înaintea banilor.
S-a aplecat spre Andrei.
— De ce mi-ai pus geaca pe picioare?
Copilul a ridicat din umeri.
— Pentru că tremurați… și mama zice că dacă vezi pe cineva că-i e greu, îl ajuți.
Ochii lui Constantin s-au umezit. Pentru prima dată după mulți ani.
— Fotoliul — a spus el — nu se repară.
— Se schimbă.
Clara a izbucnit în plâns, dar nu de frică. De ușurare.
— Și încă ceva — a adăugat el, ridicând plicul.
— Banii ăștia sunt ai tăi.
— Avans pe salariu. Și o primă.
— Dar… eu… — bâigui Clara.
— O mamă care crește un copil ca acesta valorează mai mult decât orice catifea — a spus el ferm.
— Iar tu — i s-a adresat lui Andrei — ai un suflet mare.
S-a dus spre bibliotecă și a scos o ramă veche cu o fotografie. Un băiețel slab, cu genunchii juliți, ținând o mașinuță aproape identică.
— Era a mea — a șoptit Constantin.
— Am pierdut-o când am pierdut și copilăria.
A pus fotografia lângă mașinuța lui Andrei.
— Unele lucruri se întorc când nu te mai aștepți.
În ziua aceea, Clara n-a fost concediată. A fost angajată cu contract, salariu bun și program stabil. Andrei a primit o bursă plătită de Constantin, „până termină școala”.
Iar în fiecare dimineață, bătrânul milionar îl aștepta în bibliotecă. Nu ca să fie servit. Ci ca să-i asculte poveștile.
Pentru că, uneori, cea mai mare avere nu e în conturi. Ci într-o geacă udă, o mașinuță stricată și un copil care știe ce înseamnă să fii om.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.