Domnul Haris a ezitat o secundă. Doar o secundă. Apoi a oftat și a dat din cap.
— Marina, fă ce ai de făcut.
Era tot ce avea nevoie. Muzica a pornit din nou, dar nu mai era doar un fundal elegant. Era un semnal.
Marina și-a scos încet mănușile. Le-a pus pe masă, lângă tavă. Și-a desprins șorțul și l-a așezat cu grijă, de parcă ar fi pus jos o viață întreagă.
Sala o privea. Unii cu râsul pe buze. Alții cu telefoanele pregătite. Puțini, foarte puțini, cu curiozitate reală. Richard s-a lăsat pe spate, sigur pe el.
— Hai, să te vedem.
Marina a închis ochii o clipă. Nu mai era în club. Era în camera mică de la marginea Bucureștiului. Oglinda crăpată. Parchetul scârțâind. Mama bătând din palme.
Când a deschis ochii, muzica o purta. Primul pas a fost simplu. Curat.
Al doilea — sigur.
Apoi corpul i s-a amintit singur. Brațele s-au ridicat, spatele s-a îndreptat, pașii au curs ca apa. Nu era un dans pentru spectacol. Era un dans pentru adevăr.
Râsetele s-au stins. Un pahar a rămas suspendat în aer. Vanessa a lăsat telefonul jos.
Marina se rotea, ușoară, de parcă marmura nu mai exista. Fiecare mișcare spunea o poveste: copilăria, pierderea, munca, foamea, nopțile în care adormea cu picioarele umflate și visele încă vii.
Când muzica s-a oprit, sala era mută. A urmat aplauzul. Nu timid. Nu forțat.
Un aplauz adevărat. Richard nu mai zâmbea.
— De unde…? a început el.
— Nu contează, a spus Marina calm. Provocarea a fost clară.
Un murmur a străbătut sala. Richard a strâns maxilarul. Toți îl priveau acum pe el.
— Evident că glumeam, a zis, încercând să râdă.
— Nu, a spus Marina. Ați vorbit tare. Ați promis.
Managerul a făcut un pas în față.
— Domnule Monroe, clubul nostru nu este un circ.
O femeie elegantă din primul rând a aplaudat din nou.
— Rușine, a spus cineva.
Vanessa s-a desprins de Richard.
— Știi ceva? a zis ea rece. Nu e prima dată când faci asta. Dar e ultima.
Și a plecat. Richard a rămas singur, cu banii lui și cu toată sala întoarsă împotriva lui. Marina și-a luat șorțul.
— Banii nu-mi trebuie, a spus. Dar demnitatea da.
A doua zi, un videoclip cu dansul ei era peste tot. O săptămână mai târziu, Marina primea un telefon.
— Sunt de la o școală de dans. Am vrea să veniți la o audiție.
În seara aceea, Marina a trecut din nou pragul clubului Copacabana. Nu cu o tavă. Ci cu capul sus. Și undeva, mama ei ar fi aplaudat din nou.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.