Marin a intrat primul în grajd, cu pași mici, de parcă se temea să nu strice ceva nevăzut.
A întins mâna, pregătit să se retragă dintr-o clipă în alta.
Dar Furtună n-a mișcat.
„Ați văzut asta?” a murmurat el, mai mult pentru sine.
Domnul Ionescu a venit și el, cu aceeași oboseală pe umeri. A privit calul îndelung. Apoi gardul. Apoi urmele din pământ. Nu erau copite străine. Nu era nimic răsturnat. Doar liniște.
„Ce i-ați făcut?” a întrebat.
„Nimic,” a spus Marin. „Jur.”
Ziua a trecut cu o neliniște surdă. Luni se apropia. Hotărârea rămânea în aer, grea ca o piatră. Dar Furtună, parcă știind, rămânea calm. Mânca. Bea apă. Se lăsa privit.
În seara aceea, Ilinca s-a întors. Nu din curaj. Din nevoie. Pentru prima dată în viața ei, ceva o chemase fără să o alunge.
A intrat din nou, la fel de tăcut. S-a așezat la fel. Furtună a ridicat capul, a fornăit scurt și a rămas.
În noaptea aia, a adormit sprijinită de peretele grajdului, cu spatele cald lângă ea. Pentru prima dată, nu i-a fost frig.
Dimineața, Marin a găsit-o.
S-a oprit în prag. A rămas fără cuvinte. O fetiță murdară, slabă, adormită lângă cel mai periculos cal din județ.
„Doamne…” a șoptit.
Domnul Ionescu a venit în fugă. A văzut scena. N-a țipat. N-a certat. A rămas pe loc.
Ilinca s-a trezit speriată, pregătită să fugă. Dar nu a apucat.
„Stai,” a spus bărbatul. „Nu pleca.”
S-a așezat în genunchi, la nivelul ei.
„Tu ai fost, nu-i așa?”
Ilinca a dat din cap.
„Cum îl cheamă?” a întrebat el.
„Furtună,” a spus ea încet. „Dar nu e rău. Doar îi e frică.”
Bărbatul a închis ochii o clipă. Când i-a deschis, decizia se schimbase.
Luni, la răsărit, nu a fost niciun sacrificiu.
În schimb, a fost o hârtie semnată. Furtună a rămas. Ilinca a rămas.
Domnul Ionescu a sunat la Protecția Copilului, dar nu ca să scape de ea. Ca să o ajute. A aflat povestea. O mamă dispărută. Un tată necunoscut. Strada ca singură casă.
Ilinca a primit un pat. O farfurie caldă. O pereche de bocanci.
Și un loc de muncă mic, după școală: avea grijă de Furtună.
Lunile au trecut. Calul a fost dresat fără bâte, fără frânghii. Doar cu răbdare. Oamenii veneau din satele vecine să-l vadă. „Calul care s-a schimbat.”
Dar nu calul se schimbase primul.
Ilinca nu mai mergea ca o umbră. Mergea drept.
Într-o zi, domnul Ionescu a privit-o cum îi vorbea calului, calm, sigur.
„Unele lucruri nu se îmblânzesc cu forța,” a spus el. „Se salvează cu inimă.”
Ilinca a zâmbit.
Pentru că uneori, două suflete abandonate se recunosc.
Și se salvează unul pe altul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.