Gabriel a rămas pe loc.
Inima i s-a strâns într-un fel pe care nu-l mai simțise de ani de zile. Nu era doar milă. Era ceva mai adânc. Mai dureros.
S-a apropiat încet, de parcă orice pas greșit putea rupe o vrajă.
Băiatul n-a fugit. N-a țipat. Doar l-a privit cu ochi mari, obosiți, și a strâns fotografia mai tare.
Era fotografia Emiliei.
Aceeași poză pe care Gabriel o ținea în sertar, sub acte. Aceeași zâmbire caldă, ușor înclinată, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar s-a oprit la timp.
— De unde ai poza asta? a întrebat el, cu vocea răgușită.
Băiatul a înghițit greu.
— Mi-a dat-o mama… înainte să plece.
Gabriel a simțit cum i se taie respirația.
— Cum o chema pe mama ta?
Copilul a ezitat o clipă.
— Emilia.
Lumea s-a clătinat.
Gabriel s-a așezat pe marginea mormântului, fără să-i pese că paltonul i se murdărea. Pentru prima dată după mulți ani, nu mai conta nimic.
— Câți ani ai?
— Zece.
Un calcul simplu. Prea simplu. Zece ani.
Emilia murise de cinci.
— Unde ai stat până acum? a întrebat el încet.
Băiatul și-a lăsat privirea în pământ.
— Pe unde am putut. La o femeie, o vreme. Apoi pe la gară. Mama spunea că o să vină ziua când o să fie sigur… dar n-a mai apucat.
Cuvintele îi cădeau una câte una, ca niște pietre grele.
Gabriel a înțeles.
Soția lui fusese însărcinată. Plecase o perioadă „la tratament”. Apoi se întorsese mai slabă, mai tăcută. El n-a întrebat. A ales să creadă ce i s-a spus.
Acum adevărul stătea în fața lui, desculț și tremurând.
— Hai cu mine, a spus brusc, scoțându-și paltonul și punându-l pe umerii copilului.
— Unde?
— Acasă.
Băiatul a clipit.
— Nu te superi pe mine?
Gabriel a simțit cum i se umezesc ochii.
— Nu. Pe nimeni nu mă pot supăra mai puțin decât pe tine.
Drumul până la mașină a fost tăcut. Gabriel a pornit căldura la maximum. A oprit la prima brutărie deschisă. I-a cumpărat covrigi calzi, lapte, o ciocolată.
Băiatul mânca încet, ca și cum se temea că cineva i le va lua.
Ajunși acasă, Gabriel i-a pregătit o baie. Haine curate. Un pat adevărat.
În noaptea aceea, Gabriel n-a dormit.
Stătea pe marginea patului și îl privea cum respiră liniștit.
Dimineața, a sunat la avocat.
A doua zi, la școală.
A treia zi, la primărie.
Nu era ușor. Au fost întrebări. Hârtii. Priviri suspicioase. Dar Gabriel n-a dat înapoi.
După câteva luni, copilul avea acte. Avea un nume complet. Avea o cameră a lui. Avea cine să-l aștepte acasă.
Într-o seară, stăteau amândoi pe canapea.
— Tata… pot să-ți spun așa? a întrebat copilul, cu voce joasă.
Gabriel a închis ochii.
— Te rog.
Au mers împreună la cimitir într-o duminică.
Au aprins o lumânare.
— Nu te mai supăra, mamă, a șoptit băiatul. Sunt bine.
Gabriel a pus mâna pe piatra rece.
Pentru prima dată, n-a mai simțit doar pierdere.
A simțit că, dintr-o minciună dureroasă, viața îi dăduse înapoi ceva neașteptat.
Un fiu.
Și o a doua șansă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.