În plic era o hârtie împăturită de zeci de ori, scrisă de mână, cu cerneală albastră, tremurată. Scrisul Anei. L-aș fi recunoscut oriunde.
Am început să citesc, iar fiecare rând îmi strângea pieptul tot mai tare.
„Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Și că adevărul nu mai poate fi ascuns.”
Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe banca rece de lângă mormânt.
Ana scria despre o viață dublă. Despre copilăria ei într-un sat mic din Moldova. Despre o mamă bolnavă, ascunsă de lume. Despre un tată violent, de care fugise la 18 ani. Despre faptul că își schimbase numele, mutându-se la București, ca să rupă orice legătură cu trecutul.
Apoi am ajuns la rândul care m-a lovit ca un pumn.
„Matei, am avut un copil înainte să te cunosc.”
Mi s-a făcut rău.
Un copil. Al Anei.
Scria că băiatul fusese crescut de mama ei, într-un sat uitat de lume. Că ea trimitea bani lunar. Că se temea că, dacă voi afla, o voi părăsi. Că îi era rușine. Că voia să-mi spună, dar n-a mai avut timp.
Mama Anei stătea lângă mine, în tăcere.
„Unde este copilul?” am întrebat, cu vocea spartă.
„În viață”, a spus ea. „Are acum opt ani. Se numește Andrei.”
Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine.
Mâine trebuia să mă căsătoresc cu Laura. O femeie bună. Calmă. Corectă. Care își dorea copii. Care visa la o familie liniștită.
Și eu tocmai aflasem că Ana, femeia pe care o plângeam de trei ani, îmi ascunsese cel mai mare adevăr din viața ei.
„De ce mi-ai spus acum?” am întrebat.
„Pentru că Ana nu mai e. Și copilul ei are nevoie de cineva. Eu sunt bolnavă. Nu mai am mult.”
Am plecat din cimitir amețit. Am condus ore întregi fără să știu unde merg. Telefonul vibra. Laura mă suna.
Nu am răspuns.
În acea seară, am mers în satul indicat pe hârtie. O casă veche, cu gard de lemn. O lumină slabă în geam.
Când ușa s-a deschis, l-am văzut.
Un copil cu ochii Anei.
M-a privit lung.
„Mama spunea că o să vii într-o zi.”
Am simțit cum îmi curg lacrimile fără să le mai pot opri.
În noaptea aceea am dormit pe o saltea, lângă patul lui. Ascultându-i respirația.
Dimineața, în ziua nunții mele, am luat o decizie.
Am sunat-o pe Laura și i-am spus adevărul. Tot.
A plâns. Mult. A țipat. A tăcut.
Apoi a spus ceva ce nu voi uita niciodată.
„Nu pot începe o căsnicie pe o minciună. Dar nici nu pot să te opresc să faci ce e corect.”
Nunta a fost anulată.
Nu pentru că nu o iubeam pe Laura.
Ci pentru că adevărul nu mai putea fi ignorat.
Astăzi, Andrei stă în camera lui, în apartamentul meu din București. Merge la școală. Îmi spune „tati” cu jumătate de gură. Încă se teme să creadă că nu voi dispărea.
În fiecare duminică mergem la mormântul Anei.
Și îi spun:
„Ai greșit că ai ascuns adevărul. Dar ai lăsat în urmă ceva care merită totul.”
Viața mea nu a mers mai departe cum îmi spunea lumea.
Viața mea a luat, în sfârșit, direcția corectă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.