Bărbatul a ridicat mâna, fără grabă, iar prezentatorul a încremenit, neștiind dacă să-i dea voie să vorbească. În cele din urmă, a dat din cap.
— Un milion de lei, a spus necunoscutul, clar și apăsat.
Pentru o clipă, nimeni n-a reacționat. Cuvintele păreau că plutesc în aer, fără să-și găsească locul. Apoi cineva a râs nervos, convins că e o glumă proastă. Dar bărbatul nu zâmbea.
— Un milion de lei, a repetat el. Donație integrală. Acum.
Sala a amuțit. Prezentatorul s-a uitat spre organizatori, apoi spre soțul meu. Soțul meu părea că nu mai știe unde se află. Microfonul îi tremura în mână.
— Domnule… e… e o sumă foarte mare, a bâiguit prezentatorul.
— Știu, a răspuns calm bărbatul. De asta am venit.
A scos telefonul, a făcut câteva atingeri rapide pe ecran și a întins dispozitivul spre masă. Pe ecran se vedea confirmarea transferului. Un milion de lei. Fără ezitare.
Un murmur a străbătut sala ca un val rece. Unii își duceau mâna la gură. Alții se uitau când la mine, când la soțul meu, care nu mai scotea niciun sunet.
Bărbatul s-a întors spre mine.
— Doamnă, a spus el, vocea lui fiind surprinzător de blândă, această licitație s-a terminat. Nu pentru o cină. Ci pentru respect.
M-am ridicat încet de pe scaun. Picioarele îmi tremurau, dar pentru prima dată în seara aceea nu de rușine, ci de ceva nou. De putere.
— Nu accept cina, a continuat el. Nu asta am cumpărat. Am cumpărat dreptul dumneavoastră de a pleca de aici cu fruntea sus.
Soțul meu a încercat să spună ceva. Un fel de glumă, probabil. Dar nimeni nu râdea. Nici măcar el nu mai părea sigur pe sine.
— Glumele sunt amuzante doar când nu umilesc, a adăugat necunoscutul, privind direct spre scenă. Iar asta n-a fost o glumă. A fost o batjocură.
A coborât privirea, apoi mi-a întins mâna.
— Dacă vreți, vă conduc până afară.
Am ezitat o secundă. Apoi am pus paharul jos și am acceptat mâna lui. Sala s-a dat instinctiv la o parte, lăsându-ne culoar. Am simțit priviri, șoapte, rușine aruncată asupra altcuiva, nu asupra mea.
La ușă, m-am oprit. M-am întors o singură dată. Soțul meu rămăsese pe scenă, mic, palid, cu toată „strălucirea” spulberată.
— Să știi, i-am spus calm, fără să ridic vocea, că asta a fost ultima ta glumă pe seama mea.
Afară, aerul rece m-a izbit în față. Parcă mă trezisem dintr-un coșmar.
— Nu trebuia să faceți asta, am murmurat.
— Ba da, a spus el. Uneori, cineva trebuie să spună „ajunge”.
Nu l-am mai întrebat cine este. Nu conta. Conta doar faptul că, în seara aceea, cineva văzuse ce eu uitasem: că valoarea mea nu se negociază.
Am plecat singură, cu pași siguri, știind că înăuntru rămăsese o viață care nu mă mai reprezenta. Și pentru prima dată după mult timp, nu mi-a fost frică de ce urmează.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.