Degetele Isabelei au strâns plasticul permisului mai tare decât ar fi trebuit. Numele îi ardea în palmă.
Radu Popescu.
Nu era un nume rar. Știa asta. Dar vârsta, locul de domiciliu trecut pe act, chiar și fotografia… toate se legau într-un mod care îi tăia respirația.
A ridicat privirea încet.
Bărbatul o privea atent, cu o teamă calmă, resemnată. Ochii lui căprui aveau aceeași expresie pe care Isabela o mai văzuse cândva. Demult. Într-o noapte rece, plină de sânge, sirene și plâns.
— Ați depășit viteza legală, a spus ea mecanic, deși vocea îi tremura abia perceptibil.
— Știu… îmi pare rău, a răspuns el. Mă grăbesc. Mama mea e internată la spitalul județean.
Cuvântul „mamă” a lovit-o ca un pumn în piept.
Cu zece ani în urmă, Isabela nu purta uniformă. Purta un hanorac subțire, pantofi rupți și o teamă constantă că nu va prinde ziua de mâine. Avea 19 ani și traversa exact aceeași șosea, pe întuneric, când o mașină apăruse din ceață.
Își amintea zgomotul frânelor. Impactul. Aerul dispărând din plămâni.
Și apoi… el.
Un tânăr speriat, cu mâinile murdare de sângele ei, țipând după ajutor, scoțându-și geaca și apăsând pe rana de la capul ei, refuzând să plece până nu venise ambulanța.
Nu-i ceruse nimic atunci. Nici numele. Nici un mulțumesc.
Doar îi spusese:
— Ține ochii deschiși. Te rog. Nu adormi.
Isabela înghiți în sec.
— Domnule Popescu… ați fost vreodată implicat într-un accident rutier, acum… zece ani?
El a încremenit.
— Da… a spus după o pauză lungă. O fată. Am lovit-o… sau mai bine zis, a apărut din ceață. Am crezut că moare. M-am gândit la ea ani întregi.
Liniștea dintre ei deveni apăsătoare.
Isabela închise ochii pentru o secundă.
Când îi deschise, hotărârea era deja luată.
— Fata aceea eram eu, spuse simplu.
Radu se albise la față.
— Tu… tu ești?
— Da. Datorită ție sunt aici. Am terminat școala. M-am angajat. Am ajuns polițist. Pentru că cineva, într-o noapte, a ales să nu fugă.
Ochii lui se umplură de lacrimi.
— N-am știut niciodată dacă ai supraviețuit… a șoptit.
Isabela scoase carnetul de amenzi. Îl deschise. Îl închise la loc.
— Ai depășit viteza. Dar azi… mergi la spital. Mama ta are nevoie de tine.
Îi întinse actele.
Radu rămase nemișcat.
— Mulțumesc… dar nu pentru amendă. Pentru că mi-ai spus.
Isabela zâmbi, pentru prima dată în dimineața aceea.
— Unele datorii nu se plătesc cu bani, spuse ea. Se plătesc trăind corect mai departe.
Mașina porni ușor, dispărând în ceață.
Isabela rămase pe marginea drumului, cu inima bătându-i altfel decât de obicei.
Pentru prima dată, trecutul nu venise să o pedepsească.
Venise să-i arate că binele făcut, chiar și o singură dată, se întoarce.
Și că unele vieți sunt legate pentru totdeauna… printr-o alegere făcută într-o clipă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.