Lucia s-a întors speriată.
În spatele lor stătea un bărbat înalt, trecut de cincizeci de ani, îmbrăcat simplu, dar cu o prezență care nu lăsa loc de îndoială. Nu ridica vocea. Nu părea nervos. Dar agentul de pază s-a îndreptat imediat.
— Desigur… îmi cer scuze, domnule.
Bărbatul a făcut un gest scurt cu mâna, semn că problema e închisă. Apoi s-a aplecat ușor spre Matei.
— Cum te cheamă, campionule?
— Matei…, a răspuns copilul, ștergându-și nasul cu mâneca.
— Eu sunt Alexandru. Îmi pare rău că te-am auzit plângând.
Lucia a simțit cum obrajii îi ard.
— Nu trebuia… adică… ne descurcăm, a spus repede, de parcă ar fi vrut să-și apere ultima fărâmă de demnitate.
Alexandru s-a uitat la punga cu sticle, la bonul de cinci lei, la copilul slab strâns în brațele mamei.
— Doamnă, uneori „ne descurcăm” e doar un alt fel de a spune „nu mai pot”.
Lucia a tăcut. Pentru prima dată după mult timp, cineva spusese exact adevărul.
Alexandru a luat un coș de cumpărături și l-a împins spre ea.
— Vă rog. Alegeți ce aveți nevoie.
— Nu pot… nu cerșim, a șoptit Lucia.
— Nici eu nu ofer pomană, a răspuns el liniștit. Ofer o masă. Atât.
Matei se uita la mama lui, așteptând permisiunea. Lucia a ezitat o clipă, apoi a dat din cap. Nu mai era mândrie. Era foame.
Au pus în coș pâine, lapte, ouă, carne, legume. Un cozonac. Matei l-a atins ca pe ceva fragil, de parcă s-ar fi putut sparge.
La casă, Lucia tremura.
— O să vă dau banii înapoi… cândva… cumva…
Alexandru a zâmbit ușor.
— O să-mi dați ceva mult mai valoros.
— Ce anume?
— O să aveți grijă de copilul dumneavoastră. Așa cum faceți deja.
Afară ningea mărunt. Alexandru i-a condus până la o mașină mare, parcată aproape.
— Unde stați? a întrebat el.
Lucia a ezitat, apoi a arătat spre colțul parcării.
— Acolo… în mașina aia veche.
Alexandru a închis ochii o secundă. Când i-a deschis, decizia era luată.
— Nu în seara asta.
I-a dus la un hotel mic din apropiere. Le-a plătit o cameră pentru o săptămână. A lăsat și bani pentru mâncare.
— Atât pot face acum, a spus. Mâine dimineață veniți la adresa asta.
I-a întins o carte de vizită.
Lucia a citit numele și a înlemnit. Îl știa. Era proprietarul unei mari firme de construcții. Un om despre care se vorbea la știri.
— De ce ne ajutați? a întrebat ea cu vocea frântă.
Alexandru s-a aplecat la nivelul lui Matei.
— Pentru că, acum treizeci de ani, eram eu copilul flămând. Și mama mea spunea exact aceleași cuvinte.
În dimineața următoare, Lucia a mers la adresă. Nu pentru bani. Pentru adevăr.
Alexandru i-a oferit un loc de muncă stabil în firmă, la birou. Nu milă. Șansă.
Câteva luni mai târziu, Lucia avea din nou o casă. Matei mergea la grădiniță. Masa nu mai era o întrebare.
În Ajunul următor, pe masă era cozonac. Mult.
Lucia s-a uitat la fiul ei și a șoptit:
— Anul ăsta… avem cină.
Iar Matei a zâmbit, cu gura plină și inima întreagă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.