– Cum ai îndrăznit să ne faci asta?! – a izbucnit Andrei, cu pumnii strânși. – Să vii cu un străin și să ne lași baltă de Crăciun?!
Fiica mea dădea din cap, cu buzele strânse. Ochii îi erau umezi, dar nu de dor, ci de supărare.
Manuel stătea lângă mine, tăcut. Nu înțelegea toate cuvintele, dar înțelegea tonul. Mi-a pus ușor mâna pe spate, ca și cum mi-ar fi spus: „Sunt aici.”
– Nu v-am lăsat baltă, – am spus rar. – Am venit acasă. La mine.
– Care acasă?! – a râs Andrei scurt. – Asta? O cocioabă veche? Casa ta e unde suntem noi!
Am simțit cum mă strânge ceva în piept. 22 de ani muncisem pentru ei. 22 de ani trimisesem bani, plătisem rate, mobilă, mașini, concedii. Și totuși, în ochii lor, eu nu eram mamă. Eram portofel.
– Casa mea e aici, – am spus încet. – Aici m-am născut. Aici am crescut. Aici vreau să stau.
– Și banii? – a scăpat fiica mea, fără să vrea. Apoi s-a oprit, realizând ce a spus.
Am zâmbit trist.
– Anul ăsta n-am venit cu bani. Am venit cu mine.
S-a lăsat o liniște grea. Vântul mișca ușor crengile din curte. Se auzea un câine lătrând în depărtare.
– Și el ce caută aici? – a mormăit Andrei, arătând spre Manuel.
Manuel a făcut un pas în față. Cu accentul lui stângaci, dar cu voce fermă, a spus:
– Eu sunt soțul mamei voastre. O iubesc. Și o respect.
Fiica mea a pufnit.
– Ușor de zis… după ce a muncit o viață pentru noi.
M-am uitat la ea. La copilul pentru care cumpărasem apartament, mobilă, electrocasnice. La copilul care nu m-a întrebat niciodată dacă sunt obosită.
– Tocmai de aceea, – am spus. – Pentru că am muncit o viață pentru voi, acum vreau să trăiesc ce mi-a mai rămas.
Andrei a oftat nervos.
– Deci asta e. Ai ales un străin în locul nostru.
– Nu, – am răspuns. – Am ales să nu mă mai pun pe ultimul loc.
Am deschis ușa casei. Înăuntru era simplu. Un pat vechi, o masă, o sobă. Dar mirosea a lemn, a liniște, a acasă.
– Sunteți bineveniți dacă vreți să stați ca o familie, – le-am spus. – Nu ca niște contabili.
Fiica mea a izbucnit în plâns. Poate pentru prima dată sincer.
– Mami… noi… ne-am obișnuit altfel.
– Știu, – am spus. – Și eu m-am obișnuit să fiu doar pentru alții.
Au mai stat câteva minute. Apoi Andrei a dat din mână, supărat.
– Hai, plecăm.
Au urcat în mașini și au plecat. Fără îmbrățișări. Fără „Crăciun fericit”.
Am rămas în curte, cu ochii în pământ. Manuel m-a strâns în brațe.
– Ai făcut ce trebuia, – mi-a spus încet.
În seara aceea am aprins focul în sobă. Am pus pe masă pâine, brânză, o cană de vin fiert. Nu a fost Crăciunul bogat pe care îl așteptau ei. A fost Crăciunul liniștit de care aveam eu nevoie.
Și pentru prima dată după 22 de ani, m-am culcat fără să simt că mai datorez ceva cuiva.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.