Cifrele de pe hârtie nu aveau niciun sens.
M-am uitat din nou. Și din nou.
Mi-am frecat ochii, crezând că vederea îmi joacă feste.
Nu erau trei mii de lei.
Erau peste 420.000 de lei.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
M-am prins de marginea ghișeului ca să nu cad.
— E… e o greșeală? am bâiguit eu.
Tânăra a clătinat din cap.
— Nu, doamnă. Soldul este real. Banii sunt aici de cinci ani. Cu dobândă.
Am simțit un val de căldură în piept, apoi lacrimile au început să curgă fără să le pot opri.
Ion.
Omul care m-a tratat ca pe un nimic.
Omul care mi-a spus că valorez cât trei mii de lei.
Cum ajunseseră atâția bani acolo?
Am ieșit din bancă în stare de șoc. M-am așezat pe o bancă din față și am rămas nemișcată minute întregi.
Abia mai târziu, când am reușit să-mi adun gândurile, am sunat-o pe fiica mea, Maria.
— Mamă… ești bine? vocea ei s-a schimbat imediat.
I-am spus totul.
A venit într-un suflet.
A doua zi am mers din nou la bancă, împreună.
Un consilier ne-a explicat calm.
În ziua divorțului, Ion nu pusese 3.000 de lei.
Pusese 300.000.
Și, dintr-un motiv pe care nu l-a explicat nimănui, îmi spusese altă sumă.
Poate din orgoliu.
Poate ca să pară „mărinimos” doar în aparență.
Poate pentru că nu a avut curajul să-mi spună adevărul.
Sau poate a crezut că nu voi afla niciodată.
Am semnat actele cu mâna tremurândă.
În zilele următoare, viața mea s-a schimbat radical.
Am fost internată. Am primit tratament. Am început să mănânc din nou, să dorm fără frică.
Prima mea grijă nu a fost să-mi cumpăr lucruri.
Ci să-mi închiriez o garsonieră curată, luminoasă, aproape de spital.
Am cumpărat o masă adevărată.
Un pat bun.
O plapumă groasă.
Lucruri simple, dar care pentru mine erau un lux.
Când Ion a aflat, m-a sunat.
După ani de tăcere.
— Ai fost la bancă, nu-i așa? a spus, fără salut.
— Da, am fost, i-am răspuns calm.
A tăcut.
— Nu trebuia să afli așa… a murmurat.
— Nu trebuia să mă lași să flămânzesc, i-am spus. Nici asta nu trebuia.
Nu i-am cerut nimic.
Nu i-am reproșat mai mult.
Am închis.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțeam ură.
Doar liniște.
Astăzi, la 65 de ani, trăiesc modest, dar fără frică.
Îmi ajut copiii când pot.
Donez din când în când la cantina socială unde, odată, mâncam eu.
Viața nu mi-a dat dreptate imediat.
Dar mi-a dat-o până la urmă.
Și am învățat un lucru:
Uneori, ceea ce pare o umilință…
este doar adevărul care așteaptă momentul să iasă la lumină.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.