Mi-am lipit spatele de ușă, încercând să-mi țin respirația. Lia tremura lângă mine, iar lacrimile îi curgeau în liniște, ca și cum se temea că și plânsul ar putea declanșa ceva.
Nu aveam timp să mă prăbușesc. Nu aveam timp să pun întrebări. Tot ce simțeam era o presiune în piept, ca și cum cineva băgase toată casa într-o menghină.
„Vino la mine”, i-am șoptit și am tras-o în brațe. O simțeam atât de mică, atât de fragilă, și totuși ea fusese cea care mă trezise la realitate.
Trebuia să ieșim. Oricum, oricând, cumva.
Am încercat ușa încă o dată, dar zăvorul era blocat ca și cum cineva îl ținea cu mâna pe partea cealaltă. Sistemul de alarmă continua să pâlpâie roșu, cu o liniște amenințătoare.
„Mami, dacă… dacă vine cineva?” a întrebat Lia, cu buza tremurând.
„Nu vine nimeni”, am spus, dar vocea nu-mi asculta mintea. „Nu lăsăm pe nimeni să ne facă rău.”
Primul lucru care mi-a venit în minte a fost telefonul. M-am repezit spre poșetă, dar ecranul era negru – fără semnal. Nu lipsă de baterie. Lipsă de rețea. Cineva o tăiase.
Cătălin.
Numele lui îmi înțepa mintea ca o lovitură rece.
Am închis ochii o secundă, încercând să gândesc limpede. Eram blocată într-o casă din Ploiești, fără semnal, cu o alarmă activată din exterior, cu un copil speriat și cu un soț care, aparent, pregătise totul.
„Trebuie să ieșim pe geam,” am spus în șoaptă.
Lia a dat din cap, cu ochii mari. Nu a pus nicio întrebare. A avut încredere oarbă în mine, ceea ce m-a făcut să simt o responsabilitate care mă dorea în oase.
Am luat-o de mână și am fugit în sufragerie. Geamul mare spre curte era închis, dar nu blocat. Am tras de mâner – nimic. Am încercat din nou, forțând cu toată greutatea corpului. Tot blocat. Parcă forța din ușă se mutase aici.
„Nu se deschide…” am murmurat, cu un gust metalic în gură.
Apoi am auzit-o. O vibrație joasă, ca un motor care pornește. Din spatele casei. Lia s-a lipit de mine, speriată, iar inima mi-a început să bată atât de tare încât îmi auzeam sângele în urechi.
Nu mai era timp de încercat geamuri. Trebuia să găsesc o slăbiciune. Orice.
Am fugit în camera Liei. Geamul ei era mai mic, dar poate…
Am ridicat roleta și am tras cu toată puterea. A cedat un centimetru. Apoi încă unul. Am simțit aer rece din curte. Era șansa noastră.
„Ține-te strâns de mine,” i-am spus.
Dar atunci, din spatele nostru, alarma a început să urle – nu un simplu bip, ci un sunet ascuțit, sfâșietor, ca un avertisment final. Casa vibra.
Lia a început să plângă din nou.
„Nu te speria,” i-am repetat, cu vocea ridicată peste zgomot. „Ne descurcăm noi.”
Am tras geamul cât am putut. Abia reușeam să fac loc de un umăr. Am scos grilajul interior – pe jumătate rupt, semn că nu fusese montat bine – și am împins-o pe Lia pe exterior, ținând-o de picioare până a ieșit complet.
„Mami, vino!” striga ea din curte.
Am inspirat adânc. În spatele meu, alarma continua, iar vibrația de afară devenea tot mai puternică. Ceva se apropia. Sau cineva.
M-am ridicat pe vârfuri, am împins tot corpul prin deschizătura îngustă, simțind cum mi se zgârie coastele de rama geamului. Încă puțin.
Apoi am căzut pe pământul rece, lângă Lia.
Nu am avut timp să-mi trag sufletul. Din spatele casei a pornit un fum gros, închis la culoare, urmat de un trosnet violent. A fost suficient ca mintea mea să facă legătura: ceva urma să explodeze.
„Fugim!” i-am strigat Liei și am apucat-o de mână.
Am alergat spre poartă, dar cheia era încuia gol în broască, pe interior. M-am uitat rapid în jur și am zărit gardul lateral, mai scund, lângă butoiul pentru apă pluvială.
„Acolo!”
Am urcat-o prima pe Lia, împingând-o peste bordură. A căzut în siguranță pe partea cealaltă, iar eu am sărit imediat după ea.
În clipa în care picioarele mele au atins asfaltul din stradă, un bubuit puternic a rupt liniștea dimineții. Un val de aer cald ne-a izbit în spate. Casa noastră… nu mai era liniștea pe care o știam.
Era un pericol pe care nu-l vezi pe fața omului cu care ai dormit ani întregi.
Lia s-a agățat de mine, cu lacrimile șiroind.
„Mami… tati a vrut să…?”
I-am prins fața între palme.
„Nu mai contează ce a vrut. Contează că noi suntem vii. Și că de acum înainte o să fac orice să te țin în siguranță.”
Am luat-o în brațe și am fugit pe stradă, fără să mă uit înapoi. Vecinii ieșeau deja la porți, mirați de zgomot. Unii strigau după noi. Nimic nu mai conta.
Pentru prima dată în mulți ani, simțeam că fac alegerea corectă.
Fuga noastră nu era lașitate.
Era începutul libertății.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.