…și în clipa aceea, în pieptul meu s-a aprins o scânteie pe care Edi nu reușise să o stingă: speranța.
Respirația lui Călin era caldă, slabă, dar ritmată. Asta era tot ce aveam nevoie. Am mai așteptat câteva secunde, până când am fost sigură că în fața casei nu se mai aud pași, iar mașina lui nu mai răsuna pe strada din față. Apoi, încet, cu o voință pe care nu știu de unde o aveam, mi-am adunat puterea.
Mi-am ridicat capul primul, apoi m-am tras spre genunchi. Capul îmi vuia. Camera se mișca. Dar eram trează.
„Călin, puiule, mă auzi?”, am șoptit.
Băiatul meu a clipit, cu ochii grei, dar prezenți. A dat un mic tremur din cap.
„Trebuie să ieșim de aici.”
Am târât o mână spre măsuța de cafea unde era poșeta mea. Era la o distanță ridicol de mică, dar părea un maraton. În timp ce mă mișcam, mă gândeam la vocea femeii de la telefon, la tonul acela nerăbdător. Cine era? De cât timp trăia Edi această… dublă viață? Cum de nu am văzut?
O vină înfiorătoare m-a lovit, dar nu aveam timp pentru ea.
Am găsit telefonul în poșetă și, cu degetele tremurând, am sunat la 112.
„Ce urgență aveți?”, a întrebat operatoarea.
„Soțul meu… cred că ne-a otrăvit… pe mine și pe copilul meu”, am reușit să spun. „Suntem la…”, am spus adresa, iar vocea mi s-a frânt. „Vă rog… trimiteți pe cineva…”
„Rămâneți pe linie, vine echipajul.”
Am închis ochii o secundă. Nu voiam să rămân pe linie. Trebuia să-l scot pe Călin din casă.
„Hai, puiule. Încet. Te sprijin eu.”
Ne-am ridicat amândoi, clătinându-ne ca doi oameni luați de vânt. L-am ținut strâns, simțindu-i corpul fragil lipit de mine. Am ajuns la ușă chiar în momentul în care mi-am dat seama că Edi lăsase cheia pe dinăuntru, probabil ca să ne țină în casă.
Mi s-a uscat gura.
„Nu-i nimic… găsim o ieșire”, i-am spus lui Călin.
Am mers șchiopătând până la balcon. La parter, sub noi, era o tufă mare de tuia care ne putea atenua căderea. Am privit în jos doar o clipă — și am luat decizia.
„Ține-te de mine, bine?”
Călin a dat din cap.
Am sărit.
Am aterizat greu, cu un zgomot surd, dar tuia ne-a ținut. Am rostogolit în iarbă și am rămas o clipă nemișcați. Apoi, cu ultimele forțe, am pornit spre poarta mică din spate, aceea pe care Edi nici nu o lua vreodată în seamă.
Când am ieșit pe stradă, am auzit sirenele. Pentru prima dată, sunetul nu m-a speriat. M-a salvat.
Ambulanța a oprit lângă noi, iar doi paramedici au coborât în fugă.
„Au ingerat ceva?”, m-a întrebat unul dintre ei.
„Da. În mâncare. Cred că… a vrut să ne omoare.”
Nu știu ce au spus mai departe. M-au întins pe targă, pe Călin l-au luat separat. Cerul se învârtea, luminile deveneau pete groase, dar știam că suntem pe mâini bune.
La spital, după ce m-au stabilizat și pe mine, și pe Călin, am povestit totul polițiștilor. Fiecare detaliu. De la zâmbetul fals al lui Edi până la femeia de la telefon.
„O să-l prindem”, mi-a spus unul dintre agenți. „Și pe ea.”
În noaptea aceea, în salonul alb, cu Călin dormind lângă mine, am simțit cum frica începe să se topească. Încet. Ca zăpada în martie.
Nu eram învinse.
Dimineața, poliția m-a anunțat: îl găsiseră pe Edi. Nu apucase să fugă din oraș. În mașina lui au găsit medicamentele, mănuși, documente pregătite pentru o viață nouă — fără noi.
Când am auzit, nu am plâns. N-am simțit triumf. Doar o liniște profundă.
Pentru prima dată, după mult timp, eram în siguranță.
M-am uitat la Călin, care deschisese ochii și îmi întindea mâna.
„Mami… suntem bine?”
L-am strâns la piept.
„Da, puiule. Suntem bine. Și de aici înainte… o să fim doar noi doi. Și o să fie mai bine decât crezi.”
În acel moment, în salonul luminat de soarele dimineții, mi-am dat seama de ceva: nu supraviețuisem doar pentru că avusesem noroc. Supraviețuisem pentru că, în cele mai negre momente, am ales să nu renunț.
Și alegerea asta avea să ne schimbe viața pentru totdeauna.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.