Am găsit 16.500 de lei ascunși în pușculița fiului meu… iar adevărul din spatele lor m-a făcut să plâng
Nu o să uit niciodată șocul pe care l-am trăit când am găsit 16.500 de lei băgați în pușculița fiului meu de 13 ani. Mi-a înghețat sângele. De unde putea el să aibă atâția bani? Hotărâtă să aflu adevărul, l-am urmărit după școală — și ce am descoperit mi-a frânt inima… în cel mai frumos mod posibil.
Au trecut trei ani de când soțul meu, Adrian, s-a stins. În tot timpul ăsta am mers înainte pe oboseală și cafea, alergând între două joburi doar ca să nu rămânem în beznă. Chiar și așa, suntem mereu pe muchie. Încerc să-l feresc pe Rareș de greutățile noastre, dar copiii nu sunt orbi. Ei văd. Ei simt.
De asta, când am dat peste cei 16.500 de lei îndesați în pușculița lui Rareș, mi s-a tăiat respirația.
Descoperirea
Era prima mea zi liberă după săptămâni întregi și m-am apucat să fac curățenie ca la carte în apartament. Când ștergeam pe jos în camera lui Rareș, am lovit din greșeală noptiera. Pușculița lui veche din ceramică s-a rostogolit pe covor, iar fundul s-a desprins.
Bancnotele au început să curgă. Inima îmi bătea în urechi în timp ce număram. O sută. Cinci sute. O mie. Când am ajuns la ultima bancnotă, mâinile îmi tremurau.
16.500 de lei.
Fiul meu — copilul meu de doar 13 ani — ascunsese mai mulți bani decât aveam eu în cont.
De unde îi luase?
Am rămas pe marginea patului, cu banii în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Mintea mi-a fugit imediat la cele mai urâte scenarii. Oare fura? Oare făcea ceva ilegal? Era băgat într-un anturaj periculos?
Rareș era un copil bun. Blând, isteț, cu suflet mare — întocmai ca Adrian. Dar disperarea îi poate împinge pe oameni în locuri unde nu s-ar fi imaginat. Și știam prea bine cât ne chinuim.
Suspiciunea
Seara, la macaroane cu brânză, mă pregăteam să-l întreb. Dar a vorbit el primul.
„Mami, mâine după școală mă duc la ziua lui Teo”, zice el, prea degajat. „O să ajung mai târziu acasă. Zice că fac și piscină și tatăl lui pune mici și cârnăciori.”
Un nod mi-a strâns stomacul. Replica lui suna… repetată.
„Așa? Și la ce oră e petrecerea?”
„După școală. La el acasă. Am mai fost. E aproape de școală.”
Am zâmbit, i-am mângâiat părul și m-am dus direct în camera mea. Cu telefonul în mână, am sunat-o pe mama lui Teo.
„O petrecere? Nicoleta, ziua lui Teo e abia luna viitoare”, mi-a spus ea surprinsă. „Încă nici n-am stabilit ce facem.”
„Și mâine nu e nimic? Poate a înțeles Rareș greșit.”
„Nu, sigur nu avem nimic mâine.”
Când am închis telefonul, știam deja ce aveam de făcut: să-mi urmăresc copilul.
Urmărirea
A doua zi, am parcat peste drum de școala lui Rareș, cu stomacul făcut ghem. Cu atâtea mașini prin zonă, n-avea cum să mă observe.
Când a sunat clopoțelul, l-am văzut ieșind cu ghiozdanul într-o parte, mergând hotărât, fără ezitare.
L-am urmărit. După vreo cincisprezece minute, s-a oprit în fața unei case de-a dreptul impresionante: imensă, cu gard înalt de fier și curte ca în reviste.
Nu putea fi casa unui coleg.
A apăsat pe interfon. Poarta s-a deschis imediat. Adică cineva îl aștepta.
Inima mi-a luat-o razna.
M-am apropiat de gard și m-am uitat printre bare.
Am rămas fără aer.
Fiul meu — copilul meu — era în curte cu o greblă în mână, fredonând, în timp ce aduna frunze. Apoi uda iarba, curăța aleea… ca un om plătit să muncească acolo.
Nu mai înțelegeam nimic.
Adevărul
Fără să mai gândesc, am apăsat pe interfon.
„Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta?”, s-a auzit o voce.
„Sunt mama lui Rareș”, am spus apăsat.
Poarta s-a deschis. Am mers drept spre ușă, cu inima în gât. Un domn în vârstă, pe la șaptezeci de ani, cu ochi blânzi și un cardigan scump, a deschis ușa surprins.
„Cu ce vă pot ajuta?”, m-a întrebat.
„Sunt… mama lui Rareș”, am repetat, încă amețită.
A înțeles imediat. Zâmbi ușor. „Aveți un băiat minunat.” Apoi s-a uitat în spatele meu, unde Rareș rămăsese înlemnit, cu stropitoarea în mână, vinovat până în măduvă.
„Cine sunteți și de ce lucrează copilul meu pentru dumneavoastră?”, am izbucnit.
Omul și-a îndulcit privirea.
„Mă numesc Leon. Și Rareș nu lucrează pentru mine… nu în sensul în care credeți. El s-a oferit să mă ajute: să-mi ude florile, să mătur curtea, să hrănească peștii din iaz. Eu doar îi dau câțiva bănuți pentru ajutor.”
Mi-am încrucișat brațele. „Și de ce ați acceptat un copil?”
„Nu l-am căutat eu pe el”, a râs ușor. „El m-a căutat.”
Rareș a venit lângă noi, cu ochii în pământ.
„Explică-mi. Acum.”
A inspirat adânc.
„Acum trei luni, l-am văzut pe domnul Leon la magazin, nu putea să care plasele. Era ziua când m-ai rugat să iau pâine, lapte și ouă, mami. Atunci l-am ajutat. Și am povestit pe drum. Mi-a zis că stă singur și că ai lui vin rar. Mi-a adus aminte de tanti Lenuța, vecina care ne-a adus prăjitură și zicea că îi e dor de copii.”
Am dat din cap, cu inima strânsă.
„Când am văzut curtea dânsului, m-am gândit că pot să ajut. Și i-am cerut să-mi dea de lucru.”
„Dar de ce, Rareș? De ce ai făcut asta?”, am întrebat cu vocea tremurândă.
„Pentru tine, mami. Pentru noi…” Ochii i s-au umplut de lacrimi. „Tu muncești atât. Ești tot timpul obosită. Am vrut să te ajut. Am strâns fiecare leu. Voiam să te surprind… ca poate să nu mai trebuiască să lucrezi atât. Îmi propusesem să strâng 20.000 de lei.”
Mi-am dus mâna la gură. 16.500 de lei. Trei luni de muncă după școală.
Totul ca să-mi mai ușureze mie viața.
Leon a dat din cap încet. „Rareș a insistat să-l plătesc corect. Și avea voie doar după teme și după ce mânca.”
Mi s-a rupt sufletul. Și în același timp, s-a umplut de mândrie.
L-am strâns în brațe cu toată puterea.
„Nu trebuia să faci asta. Tu ești cel mai mare dar pentru mine. Nu-mi trebuie altceva.”
„Dar voiam să te ajut, mami. Știu că tati ar fi vrut asta.”
L-am lipit de pieptul meu. Era deja mai înalt, dar tot copilul meu.
„Banii ăștia îi păstrăm pentru viitorul tău”, i-am șoptit. „Pentru facultate, pentru visurile tale.”
A dat din cap.
M-am uitat spre Leon. „Vă mulțumesc.”
El doar a zâmbit cald.
Poate că nu eram chiar atât de singuri.
Un nou început
După o săptămână, Leon ne-a invitat la cină. „Rareș mi-a îngrijit grădina luni întregi”, a spus el glumind. „Mi se pare corect să întorc gestul.”
Nu puteam refuza. Dar dacă era cină, eu găteam.
În bucătăria lui imensă, mirosea a usturoi și rozmarin, în timp ce fierbeam o oală de tocăniță. Prin geamuri l-am văzut pe Rareș râzând, jucându-se în piscină cu labradorul lui Leon. Mi s-a strâns sufletul. Când îl mai văzusem ultima dată atât de fericit?
„Ai crescut un băiat extraordinar, Irina”, mi-a spus Leon în timp ce aranja salata.
Am zâmbit amar. „Nu simt mereu că am făcut tot ce trebuie. De când a murit Adrian, e greu. Greu în feluri în care nu pot explica.”
Leon a tăcut și m-a ascultat.
„Când Adrian s-a îmbolnăvit, am crezut că cel mai greu moment va fi pierderea lui. Dar adevăratul greu a venit după — facturi, datorii, două joburi, frica aia constantă că nu sunt suficient pentru Rareș. Merita mai mult decât o mamă mereu stresată.”
Leon a rămas liniștit câteva clipe. Apoi a spus:
„Te pot ajuta.”
„Deja ați făcut destule”, am zâmbit.
„Nu, Irina. Mă refer la ceva serios.”
M-am întors spre el confuză.
Și atunci a rostit cuvintele care m-au lăsat fără putere în genunchi:
„Vreau să-i fac lui Rareș un fond pentru viitor. Pentru școală. Pentru viață. E cadoul meu pentru el.”
„Leon… eu…”
„Nu accept refuz”, a zis blând. „Ai luptat destul singură. Lasă-mă și pe mine să duc o parte din greutate.”
Lacrimi fierbinți mi-au alunecat pe obraji.
„Mulțumesc”, am șoptit.
Afară, Rareș râdea, apa sărea peste marginea piscinei, iar pentru prima dată după ani întregi… am simțit în sfârșit că poate, doar poate…
Eram în siguranță.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.