În mijlocul sufrageriei, pe covorul moale, stătea Mara, fiica lui de zece ani. În fața ei, o femeie în halat alb o ținea ușor de umeri — era terapeuta pe care soția lui o angajase în taină. Pe podea, împrăștiate, erau foi desenate, culori, bucăți de lut și un mic microfon de jucărie. Mara ridicase privirea spre femeie, cu ochii strălucind de emoție.
— Uite, doamna Andreea! Nu mai tremură mâna! Uite!
Apoi, cu un curaj pe care tatăl ei nu-l mai văzuse niciodată, a apucat bucata de lut și a modelat încet o inimă. Degetele ei fine se mișcau nesigure, dar hotărâte.
Alexandru simți cum ceva i se frânge în piept. Înțelegea acum. Mara nu mai vorbea de luni întregi, de când îl văzuse pe el plecând în miez de noapte, trântind ușa în urma unei certe cu mama ei. El fugise mereu — în afaceri, în bani, în tăcere. Iar copilul lui învățase tăcerea de la cel mai bun.
Andreea ridică privirea spre el, surprinsă, dar calmă.
— Domnule Ionescu, n-am știut că veniți. Mara… a făcut un progres mare azi.
Dar el nu o mai auzea. Își vedea doar fiica. Mică, gingașă, cu obrajii plini de emoție, ținând acea inimă imperfectă din lut.
S-a apropiat încet, de parcă s-ar fi temut că orice mișcare ar putea rupe vraja.
— Mara… șopti el.
Fetița tresări, apoi îl privi. Pentru o clipă, aerul din cameră se opri. Apoi, vocea ei mică, tremurată, umplu tăcerea.
— Ți-am făcut o inimă, tati. Ca să o porți cu tine, când pleci iar.
Lacrimi îi înțepau ochii. Se așeză lângă ea, fără cravată, fără mască, doar un om care își vedea greșelile adunate într-o inimă de lut.
— Nu mai plec, spuse el încet. Nu mai plec nicăieri.
Mara zâmbi pentru prima dată după mult timp. Femeia în halat alb îi privi pe amândoi, în tăcere, apoi se retrase spre ușă.
Soția lui, Irina, apăru în prag, cu lacrimi în ochi. Nu spuse nimic. Nu era nevoie. Tot ce fusese stricat părea, pentru prima dată, că se poate lipi la loc.
În acea noapte, Alexandru n-a dormit în patul mare din dormitorul de sus. A adormit pe canapea, cu Mara în brațe, înconjurat de desenele ei colorate și de mirosul lutului crud.
Pentru prima dată, liniștea din casă nu era apăsătoare. Era caldă. Vie.
Și în zori, când lumina palidă a dimineții s-a strecurat printre draperii, a înțeles că adevărata avere a unui om nu se numără în bani, ci în inimile care îl mai așteaptă acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.