Priveam la ei și înțelegeam: jocul abia începea. Vorbele despre boală erau doar masca mea, un rol atent repetat. În ultimele luni mă săturasem să văd în ochii copiilor mei doar răceală și lăcomie, să le suport aluziile constante și discuțiile despre moștenire. Așa am inventat acest spectacol — ca să aflu cine sunt ei cu adevărat. Și, din păcate, totul a devenit limpede.
— Am să pregătesc o listă cu activele și contactele, — continua Martin, scoțând deja tableta. — Trebuie semnate procuri. Eu și Emma ne vom ocupa de tot.
Emma a dat din cap, jucându-se cu vârful părului, dar ochii îi străluceau — nu de tristețe, ci de nerăbdare.
— E pentru binele tău, mamă, — a spus ea pe un ton de parcă liniștea un copil. — Vrem ca totul să meargă fără probleme.
Am făcut semn că sunt de acord, am zâmbit slab și am dat din cap. Doar Sofia a tăcut tot timpul. Când fratele și sora ei au ieșit din cameră să discute „detaliile”, ea s-a apropiat și mi-a șoptit încet:
— Spune-mi, e adevărat? Chiar mai ai atât de puțin timp?
Am privit în ochii ei și am văzut acea căldură pentru care încă merita să lupt. I-am strâns mâna.
— Uneori oamenii spun ceea ce alții vor să audă, — i-am răspuns evaziv. — Iar tu, Sofia, să fii atentă la ceea ce se ascunde dincolo de cuvinte.
Nu m-a întrebat mai mult, doar m-a îmbrățișat, și aceea a fost singura dovadă reală de iubire din întreaga seară.
În săptămânile următoare am jucat rolul unei femei slăbite. Martin și Emma au început să vină des la casă, aduceau avocați, evaluatori, făceau liste. Se certau între ei, împărțeau ceea ce încă nu le aparținea. Și de fiecare dată, când rămâneau singuri, vedeam în ochii lor lăcomia, abia mascată de zâmbete.
Între timp, eu îmi pregăteam adevăratul plan. De mult făcusem actul de donație pentru o fundație caritabilă, căreia urma să îi revină casa după „moartea” mea. Companiile și conturile le împărțisem astfel încât să fie administrate de un consiliu independent, format din vechi prieteni și colegi. Iar doar Sofia, care nu ceruse niciodată nimic, a primit ceea ce putea să-i schimbe viața: o mică vilă la malul mării și resurse pentru a-și urma în sfârșit visul, fără să muncească istovitor pentru câțiva bani.
Ziua în care am dat cărțile pe față a rămas de neuitat. Toți trei s-au adunat din nou la masa de stejar. Martin părea sigur pe el, Emma — aranjată ca pentru o seară de gală. Sofia stătea tăcută, neliniștită.
— Am vești pentru voi, — am început, aranjându-mi ochelarii. — Da, doctorii au vorbit despre o boală. Dar prognosticele sunt relative. Unii trăiesc mai mult decât li se spune, alții mai puțin. Important e că am avut timp să mă gândesc.
Martin și-a strâns buzele, Emma și-a ridicat sprâncenele.
— Am decis să împart averea din timp, — am continuat. — Ca să nu vă irosiți energia pe certuri. Casa va reveni fundației, companiile vor fi sub controlul consiliului. Iar Sofia va primi ceea ce am considerat drept.
Sofia a încremenit, cu ochii mari și umezi. Martin a sărit în picioare, fața lui înroșită de furie.
— Ce nebunie e asta? — a strigat el. — Dai totul străinilor? Aceasta e casa noastră, compania noastră!
— Nu, Martin, — am spus calm. — Este casa mea și compania mea. Dragostea voastră nu am simțit-o. În schimb, am văzut cifre în ochii voștri. Mi-ați arătat adevărata față, iar acum deciziile mele sunt finale.
Emma a încercat să protesteze, dar vocea îi tremura. Sofia, în schimb, stătea în lacrimi și repeta:
— Mulțumesc, mamă… nu te voi dezamăgi niciodată.
Am privit-o și am știut: ea a înțeles sensul întregii povești. Nu e vorba de bani sau metri pătrați, ci de cine rămâne lângă tine cu adevărat.
Iar Martin și Emma au ieșit trântind ușa. Și atunci, pentru prima dată după mult timp, am simțit ușurare. Câștigasem această partidă și, de acum, îmi puteam permite să trăiesc așa cum vreau.