Elena s-a ridicat încet și s-a apropiat de femeie. Nu știa dacă să o îmbrățișeze sau să se teamă că totul e doar o iluzie. Dar ochii aceia… ochii aveau aceeași nuanță caldă de miere ca ai fetiței pe care o pierduse odinioară.
„Lasă-mă să te privesc mai bine”, a spus cu voce joasă, tremurată. Rosa a ridicat timid capul. O tăcere adâncă s-a lăsat între ele, una plină de emoție și durere.
Elena a scos un inel vechi, de familie, din poșetă. „Asta era a mamei mele. Dacă ești cine cred eu că ești, inelul ăsta trebuie să-ți spună ceva.”
Rosa s-a uitat nedumerită, dar când l-a atins, un fior i-a străbătut tot corpul. Imagini vagi au început să-i apară în minte — o femeie blondă, un cântec, un miros de levănțică și un foc uriaș.
„O femeie… cânta mereu cântecul ăsta”, a șoptit ea. „Da… era eu”, a spus Elena printre lacrimi. „Îți cântam ca să adormi.”
Cele două femei s-au prăbușit una în brațele celeilalte, plângând fără rușine. În acel moment, tot ce fusese pierdut părea că se reașază la loc. Două suflete sfâșiate de timp, unite din nou printr-un colier și un cântec.
După ce s-au liniștit, Elena a privit-o cu blândețe. „Vreau să faci un test ADN. Nu pentru mine… ci pentru tine. Meriți să știi cine ești.” Rosa a încuviințat, deși în sufletul ei răspunsul era deja clar.
Câteva zile mai târziu, rezultatul a sosit. Laboratorul confirmase: legătura era de sânge. Rosa era, fără nicio îndoială, fiica Elenei.
Elena a căzut în genunchi, mulțumind Cerului. Apoi a luat-o de mâini și i-a spus: „Nu-mi pasă de trecut. De azi înainte, nu mai ești femeia de serviciu. Ești fiica mea.”
Rosa a izbucnit în plâns. „Dar eu nu știu cum să trăiesc în lumea asta a dumneavoastră… nu știu să fiu altfel decât sunt.”
Elena a zâmbit cu lacrimi în ochi. „Nici nu trebuie. Eu nu vreau o fiică perfectă. Vreau doar fiica mea în viață.”
Peste câteva luni, presa scria despre „miracolul” care a unit după 25 de ani o mamă și o fiică pierdute una de alta. Dar pentru ele, nu era o știre — era o renaștere.
Într-o duminică, în grădina casei, Rosa a privit cerul senin și a spus: „Toată viața am crezut că n-am pe nimeni. Dar Dumnezeu mi-a arătat că nu uită niciodată pe nimeni.”
Elena a venit în spatele ei, i-a pus o mână pe umăr și i-a spus: „Câteodată, ceea ce pierdem nu dispare. Doar așteaptă momentul potrivit să se întoarcă.”
Și, în sfârșit, amândouă au zâmbit. Nu ca o doamnă și o femeie de serviciu. Ci ca mamă și fiică. Două suflete care, în ciuda anilor și a durerii, s-au regăsit când se așteptau cel mai puțin.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.