De sus, de la geamul uriaș al hotelului, îi vedeam micșorați de frig și de panică. Mama gesticula agitat, tata stătea cu umerii lăsați, iar Andreea butona telefonul, dând cu degetul pe ecran ca și cum, dintr-o aplicație, urma să apară un șofer cu pancartă cu numele ei.
Nu mai erau „regii lumii” care plecaseră de acasă. Erau doar trei oameni rătăciți, cu bagaje prea mari și cu prea multe pretenții, pierduți într-un oraș în care, pentru prima dată, nu îi aștepta nimeni cu brațele și cu portofelul deschis.
Mi-a vibrat din nou telefonul. A treia oară.
Am răspuns.
„Irina, vin-o să ne iei!”, a izbucnit mama, aproape plângând. „Nu înțelegem nimic, nu e niciun șofer, fata asta de la agenție zice că nu avem rezervare la hotel, cardul nu merge, tata e obosit, Andreea e făcută de râs. Tu unde ești? La aeroport?”
Am inspirat adânc.
„Nu, mamă,” am spus liniștit. „Sunt în hotel. Sus. Te văd.”
S-a făcut liniște. Puteam să jur că și oamenii de pe stradă au tăcut o secundă.
„Cum adică ne vezi?” a șoptit ea, schimbând tonul.
M-am întors spre geam și am descris exact colțul unde stăteau, banca pe care tata își lăsase geanta, felul în care Andreea își trăgea geaca peste tricoul prea subțire.
„Așa vă văd,” am spus. „Fix cum v-am văzut toată viața, când eu munceam și voi mă tratați ca pe un bancomat cu sentimente în plus.”
Mama a tușit fals, semn că se pregătește de melodramă.
„Irina, hai, lasă reproșurile. Am greșit, bine? Hai să urcăm, să ne dăm un duș, să mâncăm ceva. Plătești tu acum și vorbim acasă. Nu ne lași aici, ca pe niște…”
„Ca pe mine, în liceu, când ai luat banii de meditații ca să-i cumperi Andreei telefon nou?” am completat eu. „Sau ca în facultate, când mi-ai zis să renunț la excursia cu colegii ca să aveți bani de rochia ei de majorat?”
Am simțit cum îmi tremură vocea, nu de furie, ci de eliberare.
„Irina, nu mai trăim în trecut,” a bombănit tata, luând telefonul. „Hai să rezolvăm, că suntem în stradă. Spune unde ești, coboră și hai să terminăm discuția asta.”
M-am uitat în oglinda de lângă lift. Costum impecabil, ecuson cu numele meu, machiaj perfect. Fetița care făcea sandvișuri ieftine ca să-și strângă bani de facultate nu mai era de mult acolo. În locul ei era o femeie care tocmai primise, în seara aia, confirmarea că poate să-și construiască singură viața.
Am coborât.
Când am ieșit din hotel, mama aproape a sărit pe mine cu un zâmbet strâmb, de parcă totul ar fi fost o glumă proastă și acum urmează partea amuzantă.
„Uite-o, gata, știați voi că Irina e suflet bun,” a zis ea, trăgându-l și pe tata de braț. „Hai, du-ne sus, avem nevoie doar de un duș și de o cafea. Apoi mai vedem noi cu banii.”
M-am oprit la doi pași de ei și nu m-am mișcat.
„Nu urcați nicăieri,” am spus clar. „Rezervarea de la hotel, mașina cu șofer, transferul, tot pachetul – le-am anulat când ați decis să o luați pe Andreea în locul meu. Ați vrut vacanță de lux fără mine, nu?”
Andreea a dat ochii peste cap.
„Doamne, ce dramă! Ești milionară în euro și ne ții lecții pentru niște camere de hotel. Plătește, femeie, că nu săracii ăia de la bloc te-au făcut om. Părinții tăi sunt aici.”
M-am uitat la ea și, pentru prima dată în viață, n-am simțit vină. N-am simțit nevoia să explic de ce nu e normal să-l tratezi pe cineva ca pe o imprimantă de bani.
„Andreea, știi câți ani am muncit pe salarii de nimic, cu chirie, cu trei colegi de apartament, ca să ajung să plătesc vacanțe de zeci de mii de lei?” am întrebat calm. „Tu, între timp, ce ai făcut?”
Ea a ridicat din umeri.
„Am avut perioade grele. N-ai cum să înțelegi. Nu toată lumea e ca tine.”
„Ba tocmai,” am spus. „Foarte mulți sunt ca mine. Se trezesc la 6, prind autobuzul aglomerat, își iau cafea la pahar de carton și trag de ei să nu își piardă locul de muncă. Numai că ei n-au o soră care să le spună că sunt egoiști dacă nu le plătesc vacanța la Paris.”
Tata a oftat.
„Bine, ajunge,” a zis el. „Spune concret ce vrei. Vrei să stăm în stradă? Asta vrei să le povestesc rudelor? Că ne-ai lăsat aici, în frig?”
L-am privit lung. Era același om care, când eram copil, îmi trecea mâna prin păr și îmi spunea „tu ești stâlpul nostru, Irina, pe tine ne bazăm”. Doar că, la un moment dat, „stâlp” s-a tradus prin „saci fără fund”.
„Nu vreau să stați în stradă,” am spus. „Dar, pentru prima dată, nu o să mai fiu eu cea care suportă toate consecințele deciziilor voastre. V-am trimis bani pentru biletul Andreei la economie. Ați acceptat. Ați venit aici fără să verificați nimic, convinși că Irina rezolvă. Ei bine, Irina nu mai rezolvă tot.”
Am scos din geantă un plic.
„Aici sunt 1.000 de lei în numerar,” am continuat. „Atât. Vă ajung de o noapte la un hotel modest, mâncare și drum până la gară sau la un alt aeroport, dacă vreți să schimbați zborul. De restul vă ocupați singuri. Nu vă fac hârtie cu datorie, nu vreau să-mi dați înapoi. Dar de azi, nu mă mai sunați pentru bani. Mă sunați doar dacă chiar vreți să știți ce fac, nu ce am în cont.”
Mama a încremenit.
„Irina, tu ne abandonezi,” a șoptit ea. „După atâția ani în care te-am crescut…”
„Nu mă mai manipula, mamă,” am zis, mai blând decât mă simțeam. „Nu vă abandonez. Doar că refuz să mă mai abandonez pe mine ca să vă fie vouă comod. E diferență mare.”
Andreea a izbucnit.
„Ești bolnavă după bani! O să mori singură, cu toți banii ăia!”
Am zâmbit ușor.
„Mai bine singură și liniștită, decât înconjurată de oameni care mă iubesc doar cât timp plătesc eu nota,” i-am răspuns.
Am pus plicul în mâna tatălui meu. El l-a strâns, privind în jos, rușinat.
„Îmi pare rău, tati,” am adăugat. „Nu pentru asta. Pentru că te-ai lăsat prins la mijloc atâția ani. Puteai să spui «nu» de mult. Dar azi, spun eu.”
M-am întors spre hotel, iar pașii mi-au părut mai ușori ca niciodată.
În sală, prezentatoarea își pregătea discursul. Când mi-a rostit numele și întreaga încăpere a aplaudat, mi-am dat seama că viața mea nu mai era construită în jurul „Ce o să zică ai mei?”, ci în jurul lui „Ce o să zic eu despre mine, peste zece ani?”.
Am urcat pe scenă, am luat trofeul și, în loc să mă gândesc la poze, la presă, la postări, m-am gândit la ceva simplu: la o fată dintr-un cartier liniștit, care își număra banii într-o pușculiță de plastic, visând să vadă lumea. Fata aia, în sfârșit, era protejată.
După ceremonie, am ieșit din nou la geam. Părinții mei nu mai erau acolo. Undeva, în Paris, probabil numărau acei 1.000 de lei și își dădeau seama, pentru prima dată, că banii nu mai vin automat.
Și, pentru prima dată, nu m-a durut.
Nu era răzbunare. Era un nou început. Unul în care nu mai trebuia să plătesc cu ani din viața mea pentru ca altcineva să se simtă confortabil.
În seara aceea, în loc să-mi sun familia, mi-am sunat prietena din copilărie, rămasă în România, la un apartament de două camere, cu rate, doi copii și un soț obosit.
„Știi ceva?” i-am spus râzând. „Cred că abia azi am devenit adult cu adevărat.”
„Nu când ai primit premiul?” m-a întrebat ea.
„Nu,” am răspuns. „Când am zis, în sfârșit, «nu» fără să mă mai simt vinovată.”
Și, în mijlocul Parisului, cu trofeul pe noptieră, m-am simțit, în sfârșit, acasă – nu într-un oraș, nu într-un hotel de lux, ci în propria mea viață.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.